1

Comunicarea didactica

Termenul de comunicare isi are radacina in latinescul „communuis”, de unde

verbul „communico”, care inseamna a face ceva impreuna, a pune impreuna, a amesteca,
a uni. Esenta comunicarii consta in relatia dintre indivizi, in schimbul de informatii, de
semnificatii. Teoria generala a comunicarii precizeaza ca orice comunicare consta in
deplasarea unei cantitati de informatii de la un element la altul, cand este vorba de acelasi
sistem, sau de la un sitem la altul, cand este vorba de sisteme diferite.
Privita ca proces, comunicarea este transmisia si schimbul de informatii intre
persoane. Comunicarea se instituie intre doi poli: emitatorul si receptorul, intre care se
afla un canal de transmitere a mesajului. Schema de comunicare dintre doua persoane e
urmatoare:
1. Emitator;
2. Codul (sunet, cuvant, gest, imagine, cinetica, pozitie);
3. Canalul de comunicare (auditiv, vizual, tactil, olfactiv);
4. Mesajul;
5. Receptorul;
6. Conexiunea inversa sau feedback-ul.
Intre emitator si receptor circula un mesaj, alcatuit din cuvinte, semne, sunete,
imagini. Mesajul trebuie este transpus intr-un cod (sistem de semne si reguli de
combinare), care trebuie sa fie comun cel putin in parte emitatorului si receptorului.
Limba reprezinta codul fundamental, impreuna cu mijloacele neverbale de exprimare
(mimica, gesturi etc.).
Emitatorul realizeaza operatia de codare (care presupune transformarea
elementelor mesajului intr-un sistem referential de semne bine selectate pentru a putea fi
recunoscute de receptor), iar receptorul efectueaza o operatie de decodare a elementelor
informationale din cod.
 2

Feedback-ul este un element foarte important in comunicare, deoarece permite

partenerilor implicati in comunicare sa verifice daca ideile sau emotiile transmise au fost
impartasite in modul in care s-a intentionat.
In circuitul complex al comunicarii se pot produce o serie de erori, care tin de
actul decodarii, de incongruenta codurilor de la emitator la receptor sau erori care apar in
timp ce mesajul traverseaza canalul. Aceste erori au fost numite cu termen generic-
perturbatii. Acestea pot fi fizice (de exemplu, zgomotele), semantice (aparute ca urmare a
alegerii defectuoase a cuvinteor), sintactice (provenite din modul de structurare a frazei),
psihologice (experiente anterioare nefavorabile, timiditate), sociale.
Pedagogia studiaza fenomenul comunicarii ca relatie stabila intre partenerii actului
educational. Astfel, comunicarea pedagogica este o forma specifica a coumunicarii
umane, care mijloceste realizarea activitatii de educatie, indiferent de continuturile,
formele sau partenerii implicati.
Comunicarea didactica este o forma a comunicarii pedagogice, prin care se
vehiculeaza continuturi specifice diferitelor discipline de invatamant, in vederea generarii
unui act de invatare.
Prin comunicarea didactica se urmareste:
 Realizarea unor obiective pedagogice (transmiterea si asimilarea informatiei,
rezolvarea de probleme, formarea unor capacitati, atitudini, sentimente, evaluarea
rezultatelor etc.);
 Vehicularea unor continuturi purtatoare de instruire;
 Generarea invatarii si dezvoltarii prin implicarea activa a elevului in actul
comunicarii.
Luminita Iacob este de parere ca „o posibila definitie a comunicarii didactice se
poate structura pe ideea ca aceasta este o comunicare instrumentala, direct implicata in
sustinerea unui proces sistematic de invatare” (Iacob, 1999). In acest inteles sunt
eliminate restrictiile de continut (pentru ca invatarea este in egala masura centrata pe
dobandirea de cunostinte, deprinderi, motivatii, atitudini etc.), de cadrul institutional
(comunicare didactica poate exista si informal), sau cele privitoare la parteneri. Intr-
adevar, precizeaza autoarea, nu prezenta personajelor „profesor-elev/elevi ii imprima
 3

unei comunicari specificul didactic, ci respectarea legitatii proprii unui acti sistematicde
invatare.
Schema oricarei comunicari didactice cuprinde:
 Factorii comunicarii;
 Distanta dintre acestia so dispozitia asezarii lor. Ambele sunt importante pentru
precizarea particularitatilor canalului de transmitere a mesajului;
 Cadrul si contextul institutional al comunicarii, ceea ce imprima, automat, un
anumit tip de cod: oficial, mass-media, colocvial, didactic, secret etc.);
 Situatia enuntativa (intreviu, dezbatere, lectie, sesiune stiintifica etc.);
 Repertoriile active sau latente ale emitaor-receptorilor;
 Retroactiunile aplicate;
 Elementele de bruiaj.
Specificul comunicarii la clasa este determinat de cadrul institutional in care se
efectueaza si de logica specifica a invatarii, ca modalitate fundamentala de instruire si
educare.
Comunicarea didactica are mai multe caracteristici, prin care se deosebeste de akte
forme de ale comunicarii umane:

 Dimensiunea explicativa a discursului didactic;

 Structurarea comubicarii didactice conform logicii pedagogice, cu scopul de a
facilita intelegerea unui adevar si nu simpla lui enuntare;
 Selectionarea si organizarea continuturilor predate de catre profesor, acesta
ghidandu-se dupa programa scolara si manual;
 Combinarea comunicarii orale cu cea scrisa;
 Combinarea comunicarea verticale (profesori-elevi) cu cea orizontala (elevi-elevi)
in forme organizate sau spontane;
 Finalitatea accentuata a comunicarii, subordonata obiectivelor didactice urmarite
(Iacob, 1998).
In specificul comunicarii didactice se inscriu si urmatoarele: efortul profesorului
 4

de a prezenta intr-o forma logica materialul de predat, de a-l face inteligibil pentru elevi,
ceea ce in comunicarea curenta dintre doi sau mai multi parteneri se resimte mai dificil.
Cu alte cuvinte, in comunicarea didactica acest efort al educatorului devine sau trebuie sa
se configureze intr-o veritabila aptitudine didactica (Paun, 1982).
Acelasi lucru se poate spune si despre realizarea persuasiunii si a convingerii.
Acestea dobandesc forta necesara numai datorita calitatilor personale ale educatorului.
Forta lor isi are izvorul in temeinica pregatire de specialitate a profesorului, in capacitatea
lui de persuadare si in cunoasterea particularitatilor individuale si de grup ale elevilor.
Un aspect, de asemenea, specific comunicarii didactice, este pericoul transferarii
autoritatii de „statut” asupra „continuturilor” prin argumentul autoritatii.
„Comunicativitatea”, componenta esentiala a aptitudinii didactice, este astfel
instrumentata incat opereaza constructiv. La unii profesori exista o adevarata dispozotie
comunicativa si de influentare cu componentele ei: vorbire expresiva, gestica, capacitate
de demonstratie instructiva si logica, adecvare la timpanul mediu al elevilor, expuneri
semnificative si inteligente, dialodul colocvial antrenant, totul concentrandu-se pe
activitatea mentala a copilului (Popescu-Neveanu, 1982).
Specificul comunicarii didactice este imprimat apoi de caracteristicile relatiei
profesor-elevi la clasa. In activitatea la clasa profesorul competent conduce cu pricepere
dialogul cu elevii, astfel incat el influenteaza cu tact pedagogic personalitatea copiilor si,
in acelasi timp, tot cu tact pedagogic, se lasa el insusi influentat de personalitatea
acestora, stimulandu-se, deci, reciproc. Astfel, elevii vor recepta mai eficient mesajul
pornit de la profesor, iar acesta, la randul lui, prin intrebarile si interventiile elevilor, va
obtine un feedback adevarat in legatura cu eficienta si defectiunile actului de predare-
invatare.
Analizand arta vorbirii la clasa, in unele lucrari se sublineaza si mijloacele prin
care ea se realizeaza. De exemplu, important este si modul in care se „frazeaza”. Astfel,
„frazarea in doua sensuri” nu numai ca deranjeaza receptorul, dar induce si neclaritate in
transmiterea mesajului. De aceea, calitatea mesajului este asigurata prin alegerea
„cuvintelor de valoare”, evitandu-se astfel confunziile si neclaritatile. Modul in care sunt
construite frazele comprima o structura logica, clara comunicarii profesor-elev, intrucat
 5

„cuvantul in sine nu e nimic fata de ideea care il domina, ea fiind aceea care da valoare si
semnficatie” (Saucan, 1999).
In comunicarea la clasa este recomandabil ca elevii sa fie deprinsi sa asculte.
Laura Stefan (2003) spune ca ascultarea este importanta nu doar pe plan personal, asa
cum arata sintagma „cunoasterea este putere”. O buna ascultare poate ameliora calitatea
climatului afectiv din clasa. Ascultarea este importanta in toate tipurile de comunicare
didactica.
Comunicarea la clasa prin intrebari si raspunsuri si-a demonstrat pe deplin
eficienta si specificitatea. Ea stimuleaza activitatea intelectuala a elevilor, le provoaca
trairi afective pozitive, ii implica mai mult in realizarea sarcinilor scolare si creeaza un
climat adecvat pentru desfasurarea procesului de predare-invatare.
Printre caracteristicile comunicarii didactice mai retinem:
 Are un pronuntat caracter explicativ (se acorda mare importanta intelegerii de
catre elevi a mesajului);
 Este structurata conform logicii pedagogice a stiintei care se preda;
 Ca emitator si recepteor profesorul are rol activ; el filtreza informatiile
accesibilizandu-le, organzandu-le si, mai ales, personalizandu-le in functie de
destinatar si de cadrul in care se transmit;
 Domina comunicarea verbala initiata si sustinuta de catre profesori (60-70%)
precum si tutelarea de catre profesori a actului de comunicare;
 Este evaluativa si autoevaluativa, in egala masura pentru educat si educator,
tintind atingerea finalitatilor propuse, acoperirea nevoilor si intereselor elevilor
(Ciobanu, 2003).
Realizarea comunicarii didactice presupune o minima zona comuna intre
repertoriul profesorului si al elevului. Sporirea progresiva a partii comune a celor doua
repertorii, observabila indeosebi la nivelul elevului, este efectul unui proces de invatare
generat de actul comunicarii.
Raporturile de comunicare stabilite intre profesor si elevi produc o serie de
rezultate ce pot fi grupate in trei categorii (Dumitriu, 1998):
 Rezultate cognitive-concretizate in achizitii de cunostinte, metode de lucru,
strategii rezolutive; modificari de opinii, mentalitati, judecati; formarea de
 6

notiuni stiintifice si operatii intelctuale; dezvoltarea capacitatii de perceptie,

intelegere si exprimare a informatiilor;
 Rezultate afective-stari emotionale si motivationale, modificari de atitudini,
dispozitii, interese; dezvolatrea de sentimente;
 Rezultate comportamentale-invatarea de reactii adaptative, de conduite expresiv-
emotionale, verbale si nonverbale; implicare in cooperare sau competitie.
Prin efectele pe care le produce, comunicare constituie o conditie primordiala
pentru desfasurarea activitatii instructiv-educative.
Procesul instructiv-educativ realizat in clasa presupune existenta unui sistem
de comunicare cu doua circuite de baza: circuitul vertical (stabileste legatura dintre
profesor si elevi) si circuitul orizontal (reflecta comunicarea dintre elevi).
Pentru buna desfasurare a comunicarii pe ambele circuite, se paote stabili de
comun acord cu elevii unele reguli, de tipul: „Fiecare asculta cu atentie ce spune
profesorul sau ce ce spun colegii”, „Fiecare vorbeste cand ii vine randul”, „Criticam
ideea si nu persoana”, „Nu interupem persoana care vorbeste”, „Ramanem la
subiect”, „Nimeni nu monopolizeaza discutia”. Elevii se simt mai responsabili sa
respecte anumite reguli in comunicare pe care le-au stabilit ei, prin negociere cu
colegii si cu profesorul.
In functie de codul folosit de catre profesori si elevi se diferentiaza intre:
comunicarea verbala, nonverbala si paraverbala.
Comunicarea verbala in practica didactica ia forma limbajului oral sau scris.
Prin comunicare verbala, care presupune un mesaj codificat prin cuvinte, sunt
transmise si insusite informatii din diferite domanii ale cunoasterii. Se prezinta sub
forma de expunere, discurs, dialog.
Eficacitatea acestei forme a comunicarii este conditionata de: structurarea
logica a continutului, precizia si claritatea exprimarii, adecvarea mesajului la nivelul
experientei de cunoastere si lingvistice a interlocutorilor, calitatea operatiei de
decodare la nivelul receptorului.
Continuturile instruirii sunt transmise preponderent prin acest tip de
comunicare, insa nu se limiteaza la acesta. In timpul interactiunii didactice, profesorii
 7

si elevii schimba cu precadere mesaje pe cale verbala, dar folosesc si calea

nonverbala/paraverbala.
Comunicarea nonverbala permite schimbul de impresii, atitudini, trairi,
asteptari si exprima un continut subiectiv individual sau de grup. Mesajele afective
comunicate pe cale nonverbala (prin gesturi, mimica, pozitia si miscarea corpului)
care insotesc mesajele exprimate verbal, au o semnificatie distincta. Comunicarea
nonverbala modifica, nuanteaza sau chiar schimba semnificatia comunicarii verbale.
B.M. Garnt si D. Grant-Hennings (1977) disting doua mari categorii de
miscari ale profesorilor in procesul educational (apud Cretu et al, 2005):
 Miscari de instruire-care au statut de parti componente ale actului de predare
si comunuica semnificatii esentiale. Exemple: indicarea tablei si fixarea
privirii spre un elev, aruncarea privirii asupra clasei, baterea palmelor,
miscarea capului in sens afirmativ sau negativ;
 Miscari personale sau de autoreglare-care nu ajuta direct actului educational,
dar il insotesc. Exemple: aranjarea cravatei, fixarea ochelarilor, aranjarea
parului.
La randul lor, si elevii recurg in comunicare la nonverbal. Reactiile lor nonverbale
au o mare valoare de feedback pentru profesor, daca acesta le interpreteaza corect. Iata
cateva astfel de miscari reflectate in comportamnetul elevilor la clasa: ridicarea mainii,
balansarea capului in sens afirmativ sau negativ in timpul predarii, incretirea fruntii in
timp ce profesorul explica.
Posibilitatea de a decodifica aspectele nonverbale ale comunicarii didactice, de a
interpreta corect miscarile, gestica, expresiile emotionale de catre profesori si elevi
deopotriva, usureaza realizarea activitatii didactice si valorificarea mesajului pedagogic.
In esenta, mesajele nonverbale sunt complementare celor verbale, reglatoare ale codului
verbal, intaritoare pentru ceea ce se spune, substitutive pentru anumite aprti din mesaj sau
chiar pentru intregul mesaj verbal.
Comunicarea paraverbala insoteste exprimarea verbala si o nuanteaza prin
elementele ei prozodice si vocale, cum ar fi: caracteristicile vocii, particularitatile de
pronuntie, intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii, inotnatia, pauza. Utlizate adecvat,
aceste elemente confera expresivitate comunicarii didactice.
 8

Expresivitatea este capacitatea de exprimare adecvata si sugestiva, intr-o situatie

data, a unei idei sau a unei stari pshice (Slama, Cazacu, 1973, aoud Cretu et al., 2005).
Expresivitatea faciliteaza comunicarea si ii confera autenticitate. Modul cum sunt
pronuntate cuvintele, ritmul expunerii au rolul de a incarca emotional continutul de idei
tarnsmis, de a-i implica afectiv pe elevi in activitate, de a amplifica puterea mesajului
transmis. Pauzele intre cuvinte, propozitii, fraze sau chiar tacerea pot fi „exploatate” in
sensul cresterii gradului de interes al elevilor.
Cele trei ipostaze ale comunicarii pot actiona simultan sau succesiv. La un
moment dat comunicarea se poate centra in jurul unui singur canal (de exemplu, cel
verbal) pentru ca celelalte canale (mimica, gestica, miscare) sa sustina realizarea sensului
celor expuse. In acest caz, aceste canale servesc functiei metacognitive, care
suprabegheaza si regleaza comunicarea realizata prin canalul de baza. Dezirabil este ca in
comunicarea didactica sa se realizeze o convergenta functionala a canalelor de
transmisie, pentru a asigura o comunicare eficienta. Vorbirea clara, expresiva, ingrijita,
insotita de elemente nonverbale si paraverbale adecvate, confera comunicarii didactice
calitate, prestanta si eficienta.
 9

Bibliografie

Ciobanu, O. (2003). Comunicarea didactica. Editura ASE, Bucuresti.

Cretu, D., Nicu, A., Mara, D. (2005). Pedagogie. Formarea initiala a profesorilor.
Editura Universitatii „Lucian Blaga”, Sibiu.

Dumitru, G. (1998). Comunicare si invatare. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Iacob, L. (1998). Comunicarea didactica, in Psihologie scolara, Cosmovici, A. & Iacob,

L. (coord.). Editura Polirom, Iasi.

Paun, E. (1982). Sociopedagogia scolara. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Popescu-Neveanu, P. (1982). Personalitatea pedagogica, II, in Revista de pedagogie, nr

9

Saucan, D.-S. (1999). Specificitatea comunicarii didactice in contextul comunicarii

interumane, in Competenta didactica. Editura ALL Educational, Bucuresti.