Professional Documents
Culture Documents
Introducere şi generalităţi
DEFINIŢIE:
Proteza scheletata, este reprezentata de un corp fizic variat dimensionat şi format, realizat să
restaureze morfofiziologic aparatul dento-maxilar. Proteza parţială a cunoscut o evoluţie istorică
strâns legată de evoluţia materialelor şi de progresele tehnicii de executare a protezelor.
Proteza parţială scheletată prezintă următoarele caracteristice clinico-tehnico-terapeutice :
- Restaurează morfologic integritatea arcadei dentare,
- Restaurează din punct de vedere estetic arcada dentară,
- Restaurează ocluzia funcţională,
- Restaurează funcţia masticatorie,
- Crează condiţii favorabile desfăşurării funcţiei fonetice,
- Are rol profilactic şi participă la menţinerea stării de
troficitate a ţesuturilor,
- Volumul redus crează o stare de confort la nivelul cavitaţii
bucale,
- Sprijinul este , de cele mai multe ori , pe tesuturile muco-
osoase şi pe cele dento-paradontale. Sprijinul numai
pe ţesutul muco-osos sau numai pe cele dento-
paradontale sunt foarte rar întâlnite,
- Elementele de menţinere , sprijin şi stabilizare sunt
Complexe , croşete foarte variate şi sisteme speciale,
- Realizate in cea mai mare parte din aliaje metalice,
sunt lipsite de pericolul fracturării,
- Datorita prezenţei aliajului metalic , sunt în general
menţinute intr-o stare igienică foarte bună,
CONECTORII PRINCIPALI
Conectorii principali sunt elemente transversale ale protezei parţiale scheletate care unesc
componentele protezei de pe o parte a arcadei cu cele de pe partea opusă.
În functie de tipul de proteză, conectorii principali unesc fie şeile de pe hemiarcadele opuse între ele,
fie o şa cu elementele de menţinere, sprijin şi stabilizare de pe hemiarcada opusă.
Conectorii principali sunt elemente esenţiale în asigurarea succesului tratamentului, deoarece o
alegere greşită a formei, dimensiunii sau a plasării conectorului principal poate determina
imposibilitatea celorlalte componente ale protezei scheletate de a-şi exercita normal funcţiile pentru
care au fost concepute. Pentru a corespunde cerinţelor, conectorii principali au o serie de
caracteristici comune, indiferent de tipul conectorului sau al protezei, dar şi caracteristici speciale în
funcţie de maxilarul la care se aplică (superior, inferior), tipul de edentaţie şi caracteristicile
anatomice ale câmpului protetic.
1. Caracteristicile comune ale conectorilor principali sunt : rigiditatea, profilaxia ţesuturilor câmpului
protetic şi confortul pacientului.
- Rigiditatea - reprezintă capacitatea conectorului principal de a rezista la forţele ce tind să-l îndoaie
sau să-l torsioneze, dezechilibrând astfel proteza.
În trecut se foloseau pentru sprijinul mixt elastic conectori principali cu un anumit grad de elasticitate,
dar datorită traumatizării ţesuturilor cu care veneau în contact şi neasigurării unei rezistenţe
corespunzatoare din punct de vedere mecanic, acest tip de conector principal nu se mai foloseşte.
Rigiditatea conectorilor principali se obţine prin mai multe elemente, şi anume: dimensiunile
conectorilor (lăţime, grosime), forma secţiunii conectorilor (în special cei mandibulari, ovalară), şi
structura fizico-chimică a materialului din care sunt realizaţi conectorii.
Rigiditatea conectorilor principali reprezintă o necesitate funcţională indispensabilă, astfel incât
atunci când proteza este supusă forţelor masticatorii, să se asigure repartizarea în mod uniform a
presiunilor pe întreaga suprafaţă de sprijin a câmpului protetic , reprezentată de sprijinul dento-
parodontal şi muco-osos al protezei.
Numai prin asigurarea rigiditaţii conectorului principal, celelalte componente ale protezei işi pot
îndeplini corect funcţiile, având un suport stabil pe câmpul protetic.
La mandibulă :
- parodonţiul marginal şi torusul mandibular vor fi tratate ca la maxilar frenul limbii şi inserţia
planşeului bucal determină alegerea şi plasarea conectorului principal. Acesta nu trebuie să jeneze
absolut de loc mişcarea acestor formaţiuni.
- mucoasa procesului alveolar în zona linguală, în dreptul conectorului principal, trebuie despovărată în
funcţie de :
Sprijinul protezei, rezilienţa mucoasei crestelor terminale, înclinarea şi retentivitatea anatomică a
procesului alveolar (0,3 - 2mm).
- Confortul pacientului. Pentru realizarea acestei caracteristici conectorul principal trebuie să aibă un
traseu şi o formă care să-l facă cât mai puţin perceptibil de către pacient.
Confortul pacientului nu trebuie neglijat deoarece, de multe ori, poate reprezenta una din cauzele
eşecului tratamentului.
Confortul pacientului se realizează prin :
- simetria conectorului faţă de linia mediană
- trecerea de la o hemiarcadă la cealaltă să se facă pe un traiect perpendicular pe linia medio-sagitală
a câmpului protetic
- grosimea conectorului principal este aleasă astfel încât să nu schimbe pe cât posibil conturul
ţesuturilor cu care acesta vine în contact sau le acoperă. Formele plate sunt cele mai indicate din
punct de vedere al confortului, dar nu întotdeauna şi din cel al rezistenţei. La maxilar, unde conectorii
pot avea o întindere mai mare decât la mandibulă, conectorii principali vor fi cât mai plaţi pentru a nu
fi percepuţi de limbă. La mandibulă, unde datorită cerinţelor de rezistenţa bara nu poate fi făcută
plată, conectorul va avea pe secţiune o formă ovalară.
- plasarea conectorului principal în zone cu funcţionalitate redusă pentru a nu fi perceput de către
pacient. Conectorul principal nu trebuie să jeneze mişcările formaţiunilor mobile (limbă, văl palatin,
planşeu bucal). O zonă importantă ce trebuie pe cât posibil evitată este zona rugilor palatine, pentru a
nu exista interferenţe cu limba în timpul fonaţiei.
- reproducerea fidelă a conturului anatomic al zonelor pe care conectorul principal le acoperă. Aceasta
duce la o mai mică sesizare a acestuia de către limbă.
- reproducerea la maximum a acoperirii ţesuturilor de către conectorul principal, dar fărăp a afecta
rezistenţa sau rigiditatea, sau a produce leziuni de decubit.
- suprafaţa externă a conectorului trebuie să fie lustruită perfect pentru a se evita retenţia de resturi
alimentare şi a permite alunecarea formaţiunilor mobile.
Caracteristicile comune ale conectorilor principali au, după cum s-a văzut mai sus, o importanţă mare
în succesul tratamentului. Deoarece unele caracteristici sunt în contradicţie cu altele, de exemplu
confortul cu rezistenţa şi rigiditatea, nu există un tip de conector principal care să satisfacă la
maximum toate aceste cerinţe. De aceea, la conceperea protezei, medicul trebuie să facă un
compromis ce va fi influenţat de experienţa medicului precum şi de posibilităţile tehnicianului şi
condiţiile materiale şi tehnice de laborator.