ISABELA LOZINCĂ

KINETOTERAPIA
ÎN AFECŢIUNILE CARDIOVASCULARE
 OBIECTIVE COGNITIVE:
1. Cunoaşterea noţiunilor aprofundate de anatomie, fiziologie, patologie a aparatului cardio-vascular.
2. Cunoaşterea protocolului testelor de efort care stau la baza evaluării şi orientării kinetoterapiei afecţiunilor
cardiovaculare.
3. Cunoaşterea temeinică şi aplicarea metodelor, tehnicilor şi mijloacelor kinetoterapiei, care fac posibilă
efectuarea cu succes a programenlor de profilaxie, recuparere, reeducare, în afecţiunile cardio-vasculare.
4. Deţinerea unor noţiuni de psihoterapie, absolut obligatorii în abordarea pacientului, în vederea obţinerii
unei colaborări benefice.

OBIECTIVE EMOŢIONALE:
1. Să prezinte capacităţi de selecţie a celor mai eficiente metode de recuperare, ţinând cont de diagnosticul
prezent, afecţiunile asociate, de particularităţile pacientului (vârstă, sex etc.), alte cerinţe legate de stadiul
bolii sau de gravitate.
2. Se va ţine cont de situaţii care pot constitui contraindicaţii ale kinetoterapiei.
3. Se va încerca o abordare a pacientului care sa-i trezească acestuia interesul pentru activitatea fizică, în
vederea obţinerii unei colaborări cât mai eficiente.
4. Folosirea metodelor de refacere a capacităţii funcţionale în vederea reintegrării sociale şi profesionale a
pacientului.
5. Menţinerea unei colaborări armonioase şi permenente cu medicul specialist.

OBIECTIVE PRACTICE:
1. Stabilirea obiectivelor de scurtă şi lungă durată, ţinându-se cont de cerinţele medicului specialist şi în
conformitate cu obiectivele propuse de acesta.
2. Alegerea metodelor, mijloacelor, mijloacelor cele mai adecvate şi cu cea mai mare eficienţă în vederea
scurtării perioadei de spitalizare şi recuperare
3. Să aplice şi în unele situaţii să prezinte abilităţi de modificare a programelor alese, în mfuncţie de
evaluările intermediare pe care le efectuează, evaluări care indică direcţia de evoluţie a terapiei şi involuţie a
bolii.
4. În stabilirea criteriilor de desfăşurare a şedinţelor de tratament se va ţine cont de rezultatele obţinute la
testul de efort, care nu trebuie să lipsească din metodologia de lucru.

CONŢINUT
I. TESTAREA LA EFORT ÎN AFECŢIUNILE CARDIO-VASCULARE (TE)
II. KINETOTERAPIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ (CI)
III. RECUPERAREA ÎN INFARCTUL MIOCARDIC ACUT (IMA)
IV. KINETOTERAPIA ÎN ANGINA PECTORALĂ STABILĂ DE EFORT
V. KINETOTERAPIA POST REVASCULARIZARE MIOCARDICĂ
VI. KINETOTERAPIA BOLNAVILOR CU DISRITMII
VII. KINETOTERAPIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ SILENŢIOASĂ
VIII. KINETOTERAPIA ÎN INSUFICIENŢA CARDIACĂ
IX. KINETOTERAPIA ÎN HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ (HTA)
X. KINETOTERAPIA ÎN HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ
XI. KINETOTERAPIA BOLNAVILOR VALVULARI
XII. KINETOTERAPIA ÎN ARTERIOPATIILE PERIFERICE
XIII. KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE VENOASE
XIV. KINETOTERAPIA POSTTRANSPLANT CARDIAC
BIBLIOGRAFIE
 I. TESTAREA LA EFORT A BOLNAVILOR CARDIO-VASCULARI (TE)

Clasificarea testelor de efort:

1. Teste cu efort submaximal standardizat, cu intensitate constantă – Testul Master
2. Teste cu efort submaximal, cu intensitate progresivă – pe covor rulant sau cicloergometru

Testarea la efort a cardiovascularilor reprezintă o completare a diagnosticului clinic. Este necesară

pentru:
• Cunoaşterea severităţii bolii
• Monitorizarea evoluţiei sale
• Individualizarea programului de antrenament fizic
• Monitorizarea efectelor obţinute prin aplicarea diferitelor măsuri terapeutice
• Evaluarea toleranţei la efort în cadrul activităţii profesionale
Există astăzi numeroase tehnici care permit explorarea funcţională cardiovasculară, de la cele mai
simple, accesibile fiecărui medic şi kinetoterapeut şi aplicabile în masă, până la cele mai complicate,
practicate în laboratoare specializate, putând să cuprindă un număr mic de bolnavi. Oportunitatea şi alegerea
unora sau altora dintre ele înaintea instituirii unui program de antrenament fizic depinde nu numai de
posibilităţile laboratorului care le execută, dar mai ales de afecţiunea despre care este vorba, de stadiul ei de
evoluţie şi de scopul examinării.
Clasica determinare:
• a frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale:
o în clinostatism
o în ortostatism
o în timpul executării unui efort fizic
o după terminarea lui
• înregistrarea electrocardiogramei:
o în repaus
o în timpul efortului
asigură o mare parte din cerinţele necesare în vederea instituirii programului de kinetoterapie. În numeroase
cazuri însă, este necesar să se recurgă la datele oferite de cercetările din laborator pentru a deduce cel puţin
unele aspecte care ar putea fi prezente la bolnavul examinat.
Se admite astăzi că testul de efort progresiv, pe cicloergometru, se indică tuturor coronarienilor (mai
puţin angina pectorală instabilă şi infarctul miocardic acut în primele zile de evoluţie), inclusiv celor cu
insuficienţă cardiacă congestivă.
Scopul testului de efort este:
• stabilirea capacităţii de efort (deficitul aerobic funcţional - DAF, clasa NYHA)
• stabilirea pragului anginos (deficitul aerobic miocardic - DAM)
Limitarea efortului unui coronarian este determinată de imposibilitatea creşterii debitului coronarian
pente un anumit nivel denumit prag anginos care este cu atât mai redus cu cât severitatea bolii coronariene
este mai mare.

PROTOCOLUL TESTULUI DE EFORT - CICLOERGOMETRU

Durerea. Deşi în depistarea cardiopatiei ischemice, sensibilitatea durerii, chiar tipică, este inferioară
celei aparţinând subdenivelării ST, la coronarianul cunoscut, durerea de tip anginos are o importanţă
deosebită în interpretarea testului de efort. Intensitatea durerii anginoase poate fi diferită în cursul testării şi
în general ea este progresivă. Oprirea testului în momentul apariţiei unei jene precordiale este unul dintre
motivele principale ale absenţei, într-un procent semnificativ de cazuri, a modificărilor ST indeosebi la
coronarienii cunoscuţi.
Kattus concepe o scală în patru trepte de evaluare subiectivă a durerii (TABELUL 1):
• treapta 1 – durere abia perceptibilă
• treapta 2 – durere persistentă
• treapta 3 – durere intensă la care bolnavul obişnuieşte să-şi întrerupă activitatea
• treapta 4 – durere intolerabilă
Se recomandă ca testarea la efort să se întrerupă doar în momentul apariţiei gradului 3 al durerii, mult
mai frecventă în acest caz fiind şi însoţirea acesteia de modificări ale ECG-ului.
Durerea anginoasă neânsoţită de modificări ale segmentului ST nu va determina declararea testului de
efort ca fiind pozitiv, însă apariţia ei, şi asemănarea cu durerea pe care pacientul o percepe în timpul
desfăşurării activităţii cotidiene, rămâne un indicator clinic sensibil al pragului anginos, respectiv a activităţii
pe care pacientul este capabil de a o desfăşura.
Apariţia durerii însoţită se modificări ST la valori joase de efort şi frecvenţă cardiacă, reprezintă un
element de prognostic nefavorabil indicând din punct de vedere clinic revascularizarea miocardică.

Oboseala fizică şi epuizarea. Nu este de neglijat, din punct de vedere al stabilirii capacităţii de efort
al unui individ, momentul apariţiei simptomelor de epuizare şi oboseală fizică percepute de acesta, indiferent
de simptomatologia obiectivă care o acompaniază.
Borg concepe o scală ce se referă la perceperea subiectivă a greutăţii efortului (TABELUL 1).
Această scală are 20 de trepte, permiţând aprecierea efortului astfel:
• treptele 7-8 – efort foarte foarte uşor
• treapta 9 – efort foarte uşor
• treptele 10-12 - efort destul de uşor
• treptele 13-14 – efort oarecum greu
• treptele 15-16 – efort greu
• treptele 17-18 - efort foarte greu
• treptele 19-20 – efort epuizant.
Oprirea efortului este realizată spontan de bolnav în momentul în care efortul devine foarte greu, când
de regulă apar şi alte simptome ca dispneea sau durerea anginoasă.

TABELUL 1. PARALELĂ ÎNTRE SCALELE BORG ŞI KATTUS

după Zdrenghea D., Branea I. (1995) p.64

SCALA BORG SCALA KATTUS

Foarte, foarte uşor 7
8 1 Durere abia perceptibilă
Foarte uşor 9
Destul de uşor 10
11
12 2 Durere persistentă
Oarecum greu 13
14
Greu 15 Durere intensă la care
16 3 bolnavul întrerupe de obicei
Foarte greu 17 activitatea
18
Epuizant 19 4 Durere intolerabilă
20
 Scala descrisă de Borg este deosebit de utilă pentru cel care coordonează antrenamentul fizic al
bolnavului, deoarece îi permite, în absenţa unor mijloace de urmărire sofisticate (ECG sau determinarea
consumului de O2) să probeze ameliorarea capacităţii de efort a acestuia, simptomele deplasându-se spre
treptele inferioare ale scării la o aceeaşi intensitate a efortului.
Acest fapt semnifică evoluţie favorabilă, permiţând continuarea antrenamentul. Desigur, evoluţia
inversă semnalează posibilitatea apariţiei unei complicaţii, a unei agravări a bolii, determinând reevaluarea
clinică medicală a cazului.

Tensiunea arterială (TA).

Presiunea maximă (sistolică) = presiunea sângelui sub influenţa contracţiilor ventriculare (o măsură
(imprecisă) a contractilităţii miocardului).
Presiunea minimă (diastolică) = valoarea cea mai mică pe care o atinge presiunea în timpul diastolei
şi reprezintă valoarea cea mai constantă.
Valorile tensiunii arteriale:
• sistolica:
o în primii ani: 75 – 90 mm Hg
o în copilărie: 90 - 110 mm Hg
o la pubertate: 100 – 120 mm Hg
o la adulţi: 130 ± 15 mm Hg
o la vârstnici: 150 mm Hg
o la femei în general mai mică cu 5 – 10 mm Hg
• diastolica (normal cu 40 – 50 mm Hg mai mică decât sistolica)
o copilărie: 50 mm Hg
o la pubertate: 60 mm Hg
o la adulţi ≈ 80 mm Hg
Măsurarea neinvazivă, externă a tensiunii arteriale (TA) este inexactă, dar pentru necesităţile clinice
oferă totuşi date interpretabile şi utile.
1. Tensiunea arterială sistolică (TAS)
• normal tensiunea arterială sistolică (TAS) creşte cu 8-10 mmHg/treapta de efort (25W), cu
stabilirea valorilor tensionale în ultimul minut al treptei, când se efectuează măsurarea valorii
tensiunii arteriale (TA), fără a întrerupe testul de efort.
Valorile cele mai mari atinse de TAS depind de nivelul TAS de repaus şi de vârstă, o dată cu vârsta
crescând şi numărul de mmHg câştigaţi pe treapta de efort.
• la tineri, creşterea medie a tensiunii arteriale sistolice (TAS) în cursul unui efort maxim
este de 55 mmHg
• la vârstnici sunt atinse valori de 80 mmHg.
• valorile normale ale tensiunii arteriale sistolice (TAS) în efort sunt de până la 220 mmHg
Depăşirea valorii de 230 mmHg impune oprirea testării.
Modificarea TAS este de cea mai mare importanţă.
• Creşterea excesivă (scăzând pragul de efort al bolnavului prin creşterea consumului miocardic
de O2) se notează la hiperreactivi şi hipertensivi. Tratamentul de scădere a TA poate ameliora
(prin scăderea TAS de repaus şi creşterea ei în cursul testului de efort) capacitatea de efort a
pacientului.
• Creşterea TAS poate fi insuficientă şi la bolnavii aflaţi sub tratament cu doze mari de
betablocante, indeosebi neselective.
• Pentru o disfuncţie ventriculară stângă (VS) pledează:
 o absenţa creşterii TAS cu cel puţin 10 mmHg/treaptă, în cursul primelor două trepte de
efort
o scăderea ulterioară, persistentă (pe parcursul mai multor trepte) cu peste 10 mmHg
o imposibilitatea creşterii TAS în cursul testării la valori de peste 130-140 mmHg.
Cu cât scăderea TAS este mai precoce şi mai importantă, cu atât ischemia cardiacă este mai severă.
2. Tensiunea arterială diastolică (TAD)
Tensiunea arterială diastolică (TAD) este mult mai puţin modificată pe parcursul testului de efort:
• rămâne constantă, scade sau creşte cu maximum 10 mmHg faţă de valorile iniţiale
Creşterea TAD cu peste 15 mmHg faţă de valorile de repaus se întâlneşte mai ales la hipertensivi dar
şi la bolnavii cu performanţă VS scăzută în cadrul sindromului de debit cardiac scăzut (în cadrul acestuia
asociindu-se cu creşterea insuficientă sau scăderea TAS).

Frecvenţa cardiacă (FC) – măsură (inexactă) a consumului miocardic de O2. Controlul ei ne indică
rezerva cronotropă a cordului precum şi alterarea ei treptată cu vârsta.
Are o importanţă deosebită atât în momentul opririi efortului cât şi în urmărirea antrenametului fizic
al coronarianului.
Pentru stabilirea FC maximale admise se utilizează formula:
• 220-vârsta(în ani)
• 215-vârsta(în ani)X0,66
De regulă, la coronarieni, în momentul atingerii pragului anginos, frecvenţa cardiacă (FC) se situează
mult sub frecvenţa maximală teoretică a individului respectiv. Din raportarea procentuală a celor două valori
se obţine deficitul cronotrop, care este direct proporţional cu severitatea ischiemiei miocardice. Interpretarea
nu este valabilă în situaţia bolavilor sub tratament cu digitale sau betablocante.
Deficitul cronotropic (%)=(FCMxt-FCMxr/FCMxt)X100
FCMxt=frecvenţa cardiacă maximală teoretică
FCMxr=frecvenţa cardiacă maximală realizată
Urmărirea FC evită interpretările greşite ale testului de efort astfel:
• acesta poate fi considerat pozitiv la orice frecvenţă cardiacă (FC)
• dar nu poate fi declarat negativ decât dacă frecvenţa cardiacă (FC), la sfârşitul testării este
de cel puţin 85% din frecvenţa cardiacă maximală teoretică (FCMxt) a individului respectiv.
În caz contrar este declarat neconcludent.
• normal frecvenţa cardiacă (FC) creşte cu 10-20 bătăi /min/treptă de efort, creşterea fiind mai
redusă la vârstnici, ca urmare a unei disfuncţii sinusale latente.
Creşterea frecvenţei cardiace (FC) peste aceste limite poate semnifica:
• lipsa de antrenament
• stare hiperkinetică cardiovasculară
• insuficienţă ventriculară stângă (IVS)

Consumul miocardic de oxigen sau MVO2. Element de importanţă majoră, poate fi calculat indirect
din testul de efort.
• TASXFC=DP (dublul produs) sau incorect ITT (indicele tensiune-timp) este direct
proporţional cu consumul miocardic de oxigen (MVO2), cu o corelaţie aproximativă de 0,90.
Dublul produs (DP) realizat în momentul apariţiei ishemiei miocardice, cu sau fără durere,
aproximează pragul anginos sau ischemic, respectiv consumul de oxigen miocardic la care apare ischemia
unuia sau mai multor teritorii miocardice.
Este o măsură a severităţii stenozei coronariene şi (în absenţa înlăturării chirugicale a acesteia) NU
poate fi ameliorat prin alte mijloace, medicamentoase sau fizice, fiind posibilă doar creşterea efortului pe
care coronarianul îl poate realiza pentru un anumit DP.
 • valorile normale (TABELUL 2) ale DP sau ITT sunt în jur de 33.000
• în angorul stabil de efort, pragul anginos se situează în jurul valorii de 20-22.000
• sub 14-15.000 angorul este considerat invalidant, bolnavul având indicaţie de revascularizare
miocardică.
TABELUL 2. VALORILE DE REFERINŢĂ PENTRU ITT TEORETIC
după Zdrenghea D., Branea I. (1995) p.66

Încărcătură GRUPE DE VÂRSTĂ

18-39 de ani 40-49 de ani 50-60 de ani 40-60 de ani
Varianta 1 Varianta 2 Varianta 1 Varianta 2
Repaus 10.034 8.400 8.500
50 Watts 15.010 9.675 10.176 15.900
75 Watts 21.726 18.200 15.151 18.370 19.050
100 Watts 20.723 20.100 21.216 24.603 22.000
125 Watts 22.185 24.200 22.022 24.473 26.600
150 Watts 25.245 28.00 24.124 23.829 18.900
175 Watts 26.080 26.070
200Watts 27.880
ITT teoretic = (364-vârsta(ani))X100

Pentru precizarea limitei până la care poate fi solicitat bolnavul în programul de antrenament fizic
sunt folosite:
• Frecvenţa cardiacă (FC)
• Tensiunea arterială (TA)
• Dublul produs (DP) produsul dintre tensiunea sistolică şi frecvenţa cardiacă (TASxFC)
Ca o indicaţie generală se consideră că pentru bolnavii cardiovasculari, chiar şi pentru cei cu o
capacitate bună de adaptare la efort şi fără semne de intoleranţă la testare, nu se permite în în timpul
antrenamentului fizic depăşirea:
• FC de 130-140/min
• valorilor TAS de maximum 180-200 mmHg
• DP de 20.000-22.000
Evaluarea mai exactă a severităţii ischemiei miocardice se obţine comparând indicele tensiune-timp
realizat (ITTr) cu indicele tensiune-timp teoretic (ITTt) al individului respectiv, obţinându-se deficitul
aerobic miocardic (DAM)
DAM=[(ITTt-ITTr)/ITTt]x100
Valorile DAM obţinute:
• între 0-20% - considerate nule sau mici
• între 20-40% - uşoare-moderate
• între 40-60% - moderate-severe
• peste 70% - severe (necesară cardiologia intervenţională sau chirurgia coronariană)
Pentru determinarea a cât din reducerea capacităţii de efort a bolnavului se datorează cardiopatiei
ischemice şi cât altor cauze, se compară deficitul aerobic miocardic (DAM) cu deficitul aerobic funcţional
(DAF).
Diferenţa dintre DAM şi DAF (primul fiind întotdeauna inferior ultimului) ne arată care este
capacitatea de efort care poate fi câştigată prin antrenament fizic, deoarece valorile DAF nu vor fi niciodată
sub valorile DAM, care reprezintă limita capacităţii de efort a individului respectiv, inclusiv limita
antrenamentului fizic.
Deficitul aerobic funcţional (DAF):
• între 0-25% - considerat minim (valori notate inclusivla individul sănătos sedentar)
 • între 25-30% - uşor
• între 50-75% - important
• peste 75% - considerat sever
Capacitatea de efort se exprimă prin numărul de watts pe care bolnavul reuşeşte să-i efectueze la
testul de efort, număr de watts care corespund (inexact) consumului de oxigen al organismului (VO2) în
efortul maxim, respectiv capacitatea funcţională a acestuia.
Consumul de O2 se calculează pornind de la nivelul efortului realizat, iar pentru cicloergometru, şi de
la greutatea corporală a individului respectiv. Se ştie că un anumit nivel de efort necesită un anumit consum
de oxigen pe unitatea de timp, consum de oxigen identic atât pentru individul sănătos cât şi pentru bolnavul
coronarian (TABELUL 3).

TABELUL 3. CERINŢELE APROXIMATIVE ENERGETICE ALE UNOR ACTIVITĂŢI

CARE NECESITĂ EFORT FIZIC (reproducere după W. Haskell)

CATEGORIA TIPUL ACTIVITĂŢII

EFORTULUI Autoângrijire, Activităţi Activităţi recreative Antrenament fizic
activităţi profesionale
gospodăreşti,
casnice
FOARTE UŞOR spălat, îmbrăcat, stat la birou, stat în golf, biliard, tir cu mers (3 km/oră) pe
3 METs bărbierit, lucru la picioare (portar, arcul, pescuit (static) teren plat, pedalat pe
10 ml O2/kg/min birou, scris, cusut, frizer etc), condus cicloergometru (cu
4 kcal/min gătit, condus maşina*, operator încărcare uşoară),
maşina*, tricotat etc. maşini de calculat gimnastică ritmică
uşoară
UŞOR spălat ferestre, ceruit aranjare în rafturi a dans, golf, călărit, mers (4-6 km/oră) pe
3-5 METs uşor parchet, plivit, obiectelor uşoare**, volei, mers pe teren plat, ciclism
11-18 ml greblat frunze, cărat tâmplărie uşoară**, bicicletă, tenis (10-12 km/oră),
O2/kg/min greutăţi (6-12 kg) sudură, reparaţii auto, (dublu), badminton gimnastică ritmică
4-6 kcal/min ansamblări piese uşoară
MODERAT săpat uşor în grădină, tâmplărie, săpat în tenis (simplu), mers (7,5-8 km/oră)
5-7 METs urcare lentă a grădină, lopătat badminton pe teren plat, ciclism
18-25 ml scărilor, tăiat lemne, gunoiul, lucru cu (competiţie), schi (15-16 km/oră), înot
O2/kg/min cărat greutăţi (15-30 unelte pneumatice (coborâre), baschet, (bras)
6-8 kcal/min kg), fotbal (amatori),
patinaj, călărie
GREU aceleaşi activităţi dar săpat şanţuri**, săpat canotaj**, urcat pe alergare (8 km/oră),
7-9 METs la intensităţi şi durate şi aruncat cu munte, handbal înot (craul),
23-32 ml mai mari lopata**, muncă la (intensitatea gimnastică
O2/kg/min un cuptor practicării conferind acrobatică, ciclism
8-10 kcal/min caracterul de moderat (18-19 km/oră), lucru
sau greu al efortului) la aparate statice de
vâslit
FOARTE GREU cărat greutăţi pe muncă forestieră**, baschet (competiţie), alergare (10 km/oră şi
peste 9 METs scară**, cărat muncă fizică grea** schi fond etc. peste), ciclism (20
32 ml O2/kg/min greutăţi peste 40 km/oră şi peste sau
10 kcal/min kg**, lopătat zopada, pe pante), sărituri cu
lopătat în ritm de coarda
10x/min, aproximativ
câte 10 kg.
* activităţi care pot produce stres psihologic, care supraîncarcă efortul
** activităţi care necesită utilizarea intensă a braţelor, reprezentând un efort suplimentar pentru cord

Raportând cantitatea de O2 consumată la numărul de kilograme al individului se obţine cantitatea de

O2 consumată/kg/min (TABELUL 4) exprimat în ml O2 sau METs
 1 METs corespunde unui consum de O2 de 3,5-4 ml O2/kg/min sau 1,2 cal/min, reprezentândenergia
necesară acoperirii nevoilor organismului în condiţii bazale, de repaus.
TABELUL 4. CALCULAREA ESTIMATIVĂ A VO2
ÎN CAZUL EFORTULUI PRESTAT LA CICLOERGOMETRU
după Zdrenghea D., Branea I. (1995) p.68

kg OXIGEN CONSUMAT (ml/kg/min)

40 15 22,5 30 37,5 45 52,5 60 67,5 82,5 97,5
50 12 18 24 30 36 42 48 54 66 78
60 10 15 20 25 30 35 40 45 55 65
70 8,5 13 17 21,5 25,5 30 34,5 38,5 47 55,5
80 7,5 11 15 19 22,5 26 30 34 41 49
90 6,5 10 13,3 16,7 20 23,3 26,7 30 36,7 43,3
100 6 9 12 15 18 21 24 27 33 39
110 5,5 8 11 13 16,5 19 22 24,5 30 35,5
120 5 7,5 10 12,5 15 17,5 20 22,5 27,5 32,5
Kgm/min 150 300 450 600 750 900 1050 120 150 1800
0 0
watts 25 50 75 100 125 150 175 200 250 300
Total O2/min (kgXO2) 600 900 1200 1500 1800 2100 2400 270 330 3900
0 0
Kcal/min 3 4,5 6 7,5 9 10,5 12 13,5 16,5 19,5

Capacitatea de efort sau gradul de economie a activităţii cordului se apreciază pe baza lucrului
mecanic pe care musculatura scheletică îl poate executa la o anumită frecvenţă cardiacă.
• la sportivi se foloseşte determinarea capacităţii de travaliu la FC de 170/min
• persoanele sănătoase pot executa cu FC de 150/min, eforturi de următoarele intensităţi:
o între 40-49 de ani: 125W cu consum de O2 de 1660 ml/min (39 ml/min/kgcorp)
o între 50-59 de ani. 112,5W cu consum de O2 de 1580 ml/min (36 ml/min/kgcorp)
• la bolnavii cardiovasculari se foloseşte testul de travaliu la FC de 150/min şi mai ales cea de
130/min
o la cei cu sechele de infarct miocardic, intensitatea efortului va fi:
 între 40-49 de ani: 102W (81% faţă de sănătoşi) cu consum de O2 de 1507
ml/min (33 ml/min/kgcorp)
 între 50-59 de ani. 88W (78% faţă de sănătoşi) cu consum de O2 de 1250
ml/min (30 ml/min/kgcorp)
Cel mai potrivit pentru bolnavii cardiovasculari este testul de travaliu la FC de 130/min solicitând un
efort mai puţin intens. Persoanele sănătoase pot executa în această situaţie eforturi de 90-110W
După clasificarea funcţională elaborată de Societatea de Cardiologie din New York (New York Heart
Association – NYHA) bolnavii cu afecţiuni cardiace se clasifică în următoarele patru grupe (luându-se în
considerare şi numărul de METs realizaţi şi diferenţa DAF-DAM%):
• NYHA I ≥ 7 METs; DAF-DAM=10%: cardiaci fără limitarea capacităţii obişnuite de efort.
Ei pot executa fără disconfort eforturi prelungite cu consum de energie până la 5 calorii/min
sau eforturi intermitente cu o cheltuială de energie până la 6,6 calorii/min
• NYHA II – 5-7 METs; DAF-DAM=17%: cardiaci cu limitarea uşoară a capacităţii de efort,
care prezintă simptome patologice la eforturi moderate, putând să execute eforturi prelungite
cu cheltuială de energie de cel mult 2,5 calorii/min sau eforturi intermitente cu o cheltuială de
energie de până la 4 calorii/min.
• NYHA III – 3-5 METs; DAF-DAM=25%: cardiaci cu limitarea mare a capacităţii de efort,
care suferă chiar şi la micile eforturi ale vieţii curente. Ei pot executa doar eforturi cu
 cheltuială de energie de 2 calorii/min sau eforturi scurte cu cheltuială de energie de 2,7
calorii/min.
• NYHA VI ≤ 2 METs; DAF-DAM=31%: cardiaci care nu pot executa nici cele mai mici
eforturi fără disconfort.
Din punct de vedere al programelor de kinetoterapie, includerea într-o clasă NYHA are avantajul unei
aprecieri globale, pe grupe de bolnavi, a programelor de recuperare care pot fi aplicate, a intensităţii şi
duratei acestora.
Din punct de vedere al aprecierii exacte a capacităţii de efort, includerea într-o clasă NYHA este
relativ inexactă, în fiecare clasă putând fi incluşi indivizi cu capacitate de efort semnificativ diferită, lucru
important mai ales din punct de vedere a aprecierii capacităţii de muncă a bolnavilor respectivi, dar şi al
capacităţii de efort care poate fi câştigată în urma antrenamentului fizic.
Se recomandă ca pentru fiecare bolnav să se raporteze consumul de oxigen (VO2) realizat în
mlO2/kgcorp/min la VO2 teoretic calculat după formulele:
• Activi: 50,6-(0,17xvârsta(ani)) (ml/kg/min)
• Moderat activi: 45,8-(0,17xvârsta(ani)) (ml/kg/min)
• Sedentari: 43,2-(0,17xvârsta(ani)) (ml/kg/min)
Consumul de oxigen al organismului (VO2) realizat se raportează procentual la consumul de oxigen
maximal al organismului (VO2 Mx) teoretic obţinându-se deficitul aerobic funcţional (DAF).
 II. KINETOTERAPIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ (CI)

Definiţie:
Cardiopatia ischemică este o boală care afectează arterele ce hrănesc inima - arterele coronare - care
îşi micşorează calibrul, având drept consecinţă scăderea cantităţii de sânge ce irigă muşchiul inimii -
miocardul - pus astfel, în imposibilitatea de a-şi satisface necesarul de oxigen, acizi graşi, glucoză.
Fenomenul de reducere a fluxului de sânge prin arterele coronare a fost numit în limbaj medical cu termenul
de ischemie. Modificările cardiace produse de ischemie sunt desemnate de termenul cardiopatie. Ischemia se
exprimă clinic prin durere la nivelul pieptului, zona precordială, durere ce îmbracă mai multe caracteristici -
angina pectorală
.Obiective:
1. educarea bolnavului în vederea respectării unui regim alimentar care să tindă la normalizarea greutăţii
corporale,
2. diminuarea prin autoeducare a efectelor nocive ale stresurilor din viaţa curentă,
3. intensificarea dozată a schimburilor metabolice,
4. intensificarea activităţii sistemului de transport a O2 în vederea solicitării dozate a cordului,
5. mărirea forţei şi rezistenţei grupelor musculare ale membrelor şi trunchiului,
6. îmbunătăţirea coordonării în executarea diferitelor acte motrice.
Mijloace: - mers, bicicletă de cameră sau de exterior, alergare, urcat pe scări, elemente din sport fără
caracter competitiv.

III. RECUPERAREA ÎN INFARCTUL MIOCARDIC ACUT (IMA)

Definiţie:
Infarctul micardic acut (IMA) reprezintă evoluţia gravă a cardiopatiei ischemice. Această evoluţie
poate fi schimbată favorabil de o serie de factori ce ţin de pacient sau doctor. Este o necroză miocardică
produsă prin scăderea severă a fluxului coronarian într-o regiune miocardică (suprafaţa să fie de minin 1–2
cm² pentru a putea fi identificată cu un IMA). Este un sindrom clinic, ECG şi biologic caracterizat prin
scăderea bruscă a fluxului sanguin miocardic cu necroză miocardică consecutivă. Fără semne clinice şi ECG
obligatorii, dar cu dovezi enzimatice prezente.

Faza I de recuperare (intrespitalicească)

Faza I a infarctului miocardic debutează în unitatea de terapie coronariană intensivă, coronariană

intermediară şi se termină la nivelul sapoanelor obişnuite de spital.
Treapta I începe deja la câteva ore de la internarea bolnavului, în momentul în care durerea toracică a
dispărut, bolnavul este stabilizat hemodinamic şi fără tulburări severe de ritm. Înaintea mobilizării trebuie să
ne asigurăm de fiecare dată că frecvenţa cardiacă de repaus nu depăşeşte 120 bătăi/ minut (de preferat sub
100 bătăi/ minut) şi că tensiunea arterială sistolică depăşeşte 90 mmHg.

Obiective:
1. Să se asigure bolnavului capacitatea de autoîngrijire
2. Obţinerea independenţei în sensul deplasării, în spital şi înafara acestuia, fără ajutor din partea altor
persoane.
3. Limitarea efectelor generale ale decubitului.
4. Combaterea repercursiunilor psihologice ale imobilizării.
5. Pregătirea funcţională a aparatului cardiovascular pentru trecerea la următoarea etapă.
6.Reabilitarea constă din reluarea de către bolnav, asistat de medic, cadre medii sau kinetoterapeut, a
măsurilor de autoîngrijire, a unor eforturi mici, a ortostatismului şi a mersului inclusiv pe scări. Costul
energetic al etalei este redus, iniţial 1 – 2 METs, ulterior 2 – 4 METs.

Mijloace: - mobilizări pasive; mobilizări active analitice ale membrelor; mers; ADL-uri; exerciţii de
stretching

Perioada de trecere dintre faza I şi faza a-II-a de recuperare (aproximativ 1-2 săptămâni)

Obiective:
1. conservarea rezultatelor şi nivelul de efort atins în timpul fazei intraspitaliceşti a recuperării
2. instruirea familiei cu privire la atitudinea ce trebuie adoptată faţă de bolnav
3. instruirea bolnavului în vederea monitorizării efortului prin FC, intensitatea efortului (Scala Borg)
4.obţinerea efectelor psihice benefice
5. instruirea privind reluarea activităţii sexuale

Mijloace: - exerciţiile fizice pe care bolnavul le-a efectuat în spital, de 2 ori/ zi, 10-20 minute;
prestaţii casnice, gospodăreşti: aspirat, călcat, activităţi de bucătărie, spălat cu maşina; mersul
nesupravegheat

Faza a II-a de recuperare

Perioada de convalescenţă începe după 3 – 6 săptămâni de la debutul infarctului şi corespunde

capacităţii bolnavului de a urca un etaj fără semne de intoleranţă la efort. Ea durează 8 – 10 săptămâni,
interval după care, dacă evoluţia este favorabilă, bolnavul îşi poate relua activitatea profesională. Această
perioadă este cea mai importantă în recuperarea fizică, deoarece urmăreşte să redea bolnavului maximul
posibil din capacitatea sa fizică, compatibilă cu starea funcţională a cordului.

Obiective:
1. reducerea travaliului cardiac pentru un nivel dat de efort, prin ameliorarea utilizării periferice a O2;
2. creşterea capacităţii de efort maximal (VO2Mx) prin aceeaşi ameliorare a utilizării periferice a O2;
3. ameliorarea performanţei cardiace maxime apreciate prin debitul cardiac maximal (opţională);
4. dezvoltarea circulaţiei coronariene colaterale;
5. obţinerea unor efecte psihologice favorabile, care aă contribuie la recâştigarea încrederii în sine, alungarea
6. îngrijorării şi anxietăţii legate de reluarea activităţii profesionale şi de rezolvarea problemelor complexe
ale vieţii.

Mijloace: - exerciţii izometrice; exerciţii de rezistenţă care angajează grupe musculare mari:
alergarea pe loc, urcat pe scăriţă, bicicleta ergometrică sau de exterior; jocuri recreative; exerciţii analitice
libere; contracţii intermediare; plimbări; activităţi zilnice curente.

Faza a III-a de recuperare (faza de întreţinere)

Denumită şi faza de menţinere a recuperării fizice, are ca scop menţinerea şi eventual ameliorarea
condiţiei fizice şi a parametrilor funcţionali caracteristici obţinuţi în faza a II-a. Se desfăşoară în paralel cu
terapia medicamentoasă cronică şi măsurile de profilaxie secundară a cardiopatiei ischemice, concurând
împreună cu acestea la încetinirea progresiunii arterosclerozei sau la regresiunea acesteia. Faza a III-a
urmează imediat fazei a II-a a recuperării, începând de regulă la 8 – 12 săptămâni de la debutul IMA. Acest
moment este caracterizat sau definit prin mai mulţi parametri.
 Este vorba despre consumul energetic care, în momentul în care capacitatea de efort atinge 7 METs,
este considerat a fi suficient de mare pentru a asigura bolnavului după un accident coronarian acut sau după
by pass aorto-coronarian, o viaţă activă, inclusiv relizarea activităţii profesionale

Obiective:
1. Menţinerea, şi chiar, creşterea capacităţii de efort maximă în raport cu severitatea afectării
2. Reorientarea profesională în raport cu capacitatea maximă de efort câştigată.

Mijloace: - mobilizări active; exerciţii de rezistenţă la cicloergometru; elemente din jocuri sportive
- jocuri sportive dar fără caracter competiţional

IV. KINETOTERAPIA ÎN ANGINA PECTORALĂ STABILĂ DE EFORT

Definiţie:
Angina pectorală: tulburare de irigare a miocardului; are ca semne: durerea retrosternală sau în
regiunea precordială care iradiază înspre gât, umeri şi în lungul membrului superior stâng. Această durere
apare îndeosebi în timpul unui efort fizic sau intelectual scăzut. În linii principale, recuperarea bolnavilor cu
angină pectorală de efort este asemănătoare fazei a II-a şi ulterior fazei a III-a de recuperare a IMA.
O deosebire este notată înaintea recuperării fizice propriu-zise, fiind adusă de evaluarea
prerecuperatorie a bolnavului, evaluare făcută prin test maximal limitat de simptome. Acesta poate fi un test
clasic, cuplat numai cu electrocardiografia sau poate fi cuplat cu echocardiografia, cu scintigrafia miocardică
sau angiohrafia nucleară.
Obiective:
1. Reducerea cât mai mare din diferenţa procentuală dintre DAM şi DAF, în sensul ideal al suprapunerii
acestora, prin reducerea DAF până la valoarea DAM.
2. În cazul bolnavilor cu DAM sever, nu se urmăreşte decât menţinerea capacităţii de efort existente.
Mijloace: - adaptarea antrenamentului fizic la nivelul capacităţii funcţionale a pacienţilor se face
identic cu adaptarea post IMA; gimnastica igienică zilnică, care constă din complexe de exerciţii fizice sub
forma mişcărilor de trunchi şi membre, de intensitate mică şi medie, a exerciţiilor de respiraţie şi de tonifiere
a abdomenului. Aceste exerciţii se pot executa din decubit, şezând sau stând; ritmul lor va fi lent şi coordonat
cu respiraţia; antrenamentul de rezistenţă; masajul toracelui, în special al regiunii precordiale; activităţi de
agrement, plimbări.

V. KINETOTERAPIA POST REVASCULARIZARE MIOCARDICĂ

Recuperare post by – pass aorto-coronarian. Faza I

Starea post by-pass aortocoronarian este caracterizată prin prezenţa unor depresii importante a
centrilor respiratori prin analgezie profundă, de perturbarea termoreglării prin hipotermie indusă de circulaţia
extracorporală, de creşterea travaliului cardiac (cererea de O2 este dublată sau chiar triplată) şi de
instabilitatea hemodinamică (infarct perioperator, tahicardie, aritmie, puseu hipertensiv, sângerare,
tamponadă, sindrom de decubit scăzut) ce duce la hipoxemie.
În această etapă, kinetoterapia amplă şi profundă, completată de eforturile depuse, asigură eliminarea
secreţiilor acumulate. Mobilizarea sistematică a membrelor inferioare şi superioare, completează şedinţa de
kinetoterapie.
Obiective:
1. Prezentarea şi efectuarea preoperator a câtorva principii fundamentale ale kinetoterapiei
2. Prevenirea microatelectaziilor
3. Mobilizarea şi eliminarea eventualelor secreţii din arborele bronşic.
4. Prevenirea inconvenienţelor unui decubit prelungit.
Mijloace:
- exerciţii de respiraţie,
- exerciţii de mobilizare uşoară a toracelui şi membrelor superioare şi inferioare
- exerciţii la bicicleta ergometrică
- activităţi casnice curente, grădinărit

Metodologia de recuperare intraspitalicească

Preoperator: - informaţii generale privind intervenţia chirurgicală, kinetoterapie respiratorie.
Postoperator:
ziua 1 – detubarea, mobilizarea membrelor inferioare şi a centurii scapulare:
ziua 2 – kinetoterapie respiratorie, aşezat la marginea patului, în fotoliu, mers prin cameră;
ziua 3 – mers pe culoar, însoţit;
ziua 4 – mers neînsoţit;
ziua 5 – începerea exerciţiilor fizice;
ziua 6 – urcarea unui palier de trepte sau exerciţii compensatorii; antrenament pe bicicletă;
ziua 7 – urcarea unui etaj;
ziua 8 – 10 – TE precoce, dacă sunt întrunite condiţiile;
ziua 11 – 14 – pregătire pentru externare.
REGULĂ: ritmul fiecărei faze postoperatorii este modulat în funcţie de starea pacientului.

Concluzii practice ale fazei I

Pacientul cu boala coronatiană are o capacitate de efort scăzută datorită sedentarismului vieţii anterioare,
recomandărilor de reducere a efortului fizic şi a faptului că pacientul consideră activitatea fizică factorul
declanşant al suferinţelor sale. Perioada de spitalizare trebuie să modifice această atitudine greşită faţă de
efortul fizic, redând încrederea în forţele proprii. Răspunsurile vagi, liberalizarea activităţii fizice permise,
contribuie, de asemenea, la nesiguranţa pacientului, acesta fiind de obicei prea prudent, întârziind reinserţia
într-o viaţă normală, ori excesiv de exigent şi astfel rapid descurajabil.
TE este, în acest context, pilonul esenţial al evaluării condiţiei fizice a pacientului. Testul trebuie efectuat la
mai puţin de o lună după intervenţia chirurgicală, fiind absolut necesar admiterii pacientului în faza a II-a de
recuperare.

Faza a II-a

Pacienţii efectuează după externarea din clinica de chirurgie cardiacă o peroiadă de antrenament cu
durata de 3 – 4 săptămâni. Această perioadă de tranziţie le permite revenirea la autonomia efectuării
exerciţiilor fizice.

Mijloace:
- gimnastica respiratorie,
- exerciţii fizice uşoare (iniţial supervizate de kinetoterapeut),
- plimbări, iniţial scurte (10 – 20 de minute) repetate de 2 – 3 ori/ zi.
- exerciţii de relaxare

Faza a III-a

Cuprinde totalitatea măsurilor ce au drept scop menţinerea de lungă durată a beneficiilor obţinute în
faza precedentă. Pacientul are în această fază o capacitate aerobă suficientă pentru desfăşurarea unei vieţi
normale, atât profesional cât şi social.
 Bolnavii, pentru a-şi menţine condiţia fizică obişnuită şi chiar pentru a o îmbunătăţi, vor desfăşura în
continuare programe de antrenament, verificate periodic de kinetoterapeut.
Jocurile sportive sunt indicate, evitându-se însă cele ce impun eforturi intense sau au un ritm foarte
rapid, nepermiţând o bună adapare cardio-vasculară (jodo, lupte, fotbal. Baschet, rugby).
În faza a III-a este indicat mersul zilnic 30 – 60 de minute, cu o viteză medie de 5 km/h. Joggingul
este indicat dar trebuie efectuat progresiv, iniţial alternând cu perioade de mers, viteza de alergare făcându-se
în funcţie de controlul respirator (capacitatea de a menţine o conversaţie şi răspunsul cardiac FC).

Recuperarea post angioplastie coronariană (PTCA)

Angioplastia coronariană percutană este o procedură intervenţională. PTCA se aplică în cea mai mare
parte bolnavilor care au indicaţie de revascularizare miocardică, inclusiv prin by-pass aortocoronarian dar la
care condiţiile locale coronariene, numărul stenozelor şi localizarea lor, permit aplicarea procedurii
intervenţionale.

Indicaţii metodice:
1. Recuperarea bolnavilor după PTCA începe prin supunerea acestora la un TE maximal limitat de simptome,
efectuat la 2 – 5 zile după aplicarea procedurii intervenţionale. În urma acestui test bolnavii vor fi împărţiţi în
două categorii: bolnavii cu TE pozitiv (cu sau fără angor) cu prag anginos ridicat şi bolnavii cu TE negativ,
asimptomatici.
În cazul acestor categorii, există două subgrupe, prima referindu-se la bolnavii decondiţionaţi fizic, cu
un deficit aerobic funcţional semnificativ crescut faţă de deficitul aerobic miocardic. A doua subgrupă este a
bolnavilor cu diferenţe minime între DAM şi DAF. Această subgrupă este mai rar întâlnită, având în vedere
că majoritatea covârşitoare a bolnavilor supuşi angioplastiei transluminale au traversat o lungă perioadă în
care efortul fizic depus a fost redus.
Bolnavii care aparţin subgrupelor cu decondiţionare fizică importantă sunt cei care vor fi supuşi în
primul rând recuperării fizice cu o durată de 6 – 12 săptămâni, identică cu cea aplicată la angina pectorală
stabilă de efort sau cu cea din faza a II-a de recuperare IMA. Se va ţine cont, în fiecare caz, de capacitatea de
efort iniţială, care va condiţiona şi va determina nivelul iniţial de efort şi capacitatea de efort finală, propusă
şi atinsă prin antrenament. Această recuperare se va desfăşura într-o primă perioadă de 1 – 2 săptămâni
intraspitalicesc, îndeosebi pentru bolnavii cu angor restant (dar cu prag anginos ridicat).
2. După traversarea celor 6 – 12 săptămâni de antrenament fizic propriu-zis, bolnavii vor fi trecuţi în faza a
III-a de recuperare.
3. În situaţia rară a bolnavilor asimptomatici şi bine condiţionaţi fizic, ei pot şi trebuie să fie incluşi de la
început în faza a III-a de menţinere a recuperării, fiind de dori însă ca, cel puţin pentru o perioadă de câteva
săptămâni, aceasta să se desfăşoare în cadrul instituţionalizat, putând fi apoi continuată nesupravegheat.
4. În toate situaţiile, bolnavul va reveni la 3 – 6 luni şi ulterior anual în serviciul cardiologic de specialitate
pentru efectuarea TE care să probeze persistenţa rezultatelor angioplastiei sau să arate restenozarea.

VI. KINETOTERAPIA BOLNAVILOR CU DISRITMII

Un procent semnificativ al subiecţilor cu cardiopatie ischemică şi indicaţie de includere în programe

de recuperare fizică prezintă şi tulburări de ritm supraventriculare sau, îndeosebi, ventriculare.
Acest procent crescut al bolnavilor ci IMA şi extrasistole ventriculare obligă, din raţiuni practice,
economice şi financiare, ca aceşti bolnavi să depună un efort fizic semnificativ în timpul activităţii cotidiene,
indiferent dacă este vorba de subiecţi ce desfăşoară activitate profesională sau de pensionari (de vârstă sau de
boală).
Studiile efectuate după un accident coronarian acut sau la bolnavi cu alte forme de C.I., au dovedit că
severitatea tulburărilor de ritm, potenţialul letal, este direct proporţional cu doi factori: severitatea ischemiei
miocardice şi disfuncţia ventriculară stângă. S-a dovedit că programele de recuperare fizică cresc nivelul
efortului la care apare ischemia miocardică severă sau disfuncţia ventriculară stângă clinic manifestă.
Antrenamentul fizic este benefic,

Obiective:
1. reducerea incidenţei tulburărilor ventriculare de ritm în cursul efortului moderat
2. creşterea efortului maxim la care pot apare tulburări de ritm cu potenţial letal
3. creşterea capacităţii de efort prestate fără simptăme
4. verificarea absenţei tulburărilor de ritm (plus auscultaţie, monitorizare EKG intermitentă dar periodică şi
TE)
5. ameliorarea ischemiei miocardice de efort, respectiv întârzierea apariţiei subdenivelării ST şi scăderea
amplitudinii acesteia, reducându-se astfel şansa apariţiei tulburărilor ventriculare de ritm în efort.

Mijloace:
- modalitatea de antrenament este identică cu cea din faza a II-a de recuperare IMA, cu un ritm de
desfăşurare obişnuit, zilnic, intraspitalicesc.

VII. KINETOTERAPIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ SILENŢIOASĂ

Ischemia miocardică silenţioasă se referă la 3 categorii de subiecţi:

I. bolnavi cu infarct miocardic în antecedente, care în prezent sunt asimptomatici
II. bolnavi cu angină pectorală, la care episoadele de ischemie dureroasă alternează cu episoade de ischemie
(depistată EKG sau prin alte metode) neacompaniată de durere
III. bolnavi total asimptomatici (clinic sănătoşi), la care, prin diverse metode şi mijloace de diagnostic, se
depistează ischemie miocardică sau stenoze coronariene severe.
Primele două categorii de subiecţi au indicaţia de a fi incluşi în programe de reabilitare fizică, în
funcţie de indicaţiile de recuperare ale formei de manifestare a ei: IMA sau angina pectorală stabilă de efort.
Prezenţa ischemiei silenţioase, depistată la subiecţi de cele mai multe ori prin EKG ambulatorie, nu modifică
programele de recuperare fizică la care sunt supuşi aceşti subiecţi. Din contră, apariţia acestor episoade
silenţioase măreşte indicaţia de recuperare fizică.
În ceea ce priveşte cea de-a treia categorie, respectiv subiecţii total asimptomatici, se vor lua în
considerare aceleaşi criterii de severitate ca şi în cazul ischemiei simptomatice, nivelul efortului la care apare,
severitatea, acompanierea sau nu a ischemiei de fenomene de IVS sau tulburări de ritm.
Fără îndoială însă, bolnavul cu ischemie silenţioasă este lipsit de un preţios semnal de alarmă în cursul
activităţii cotidiene (inclusiv depunerea de efort fizic), şi anume acela al apariţiei durerii, care obligă
bolnavul la oprirea efortului.
Intrarea în programele de recuperare fizică va fi precedată un test de stress, de obicei REMx limitat de
simptome. În urma acestuia se vor delimita aceleaşi trei categorii de subiecţi ca şi în cazul anginei pectorale
de efort.
Metodologia practică este şi ea superpozabilă cu cea din angina pectorală de efort stabilă, fiind
îndeosebi vorba de recuperarea ambulatorie.
Spre deosebire de bolnavii cu angină pectorală, nivelul efortului care poate fi prestat poate fi mai
mare iar durata recuperării propriu-zise, mai scurtă.
Având în vedere că bolnavii sunt, de cele mai multe ori „bolnavi” care se simt sănătoşi, se va pune
accentul, de la început pe adăugarea la antrenamentul propriu-zis, a unor activităţi recreative, care să atragă
bolnavul şi să crească aderenţa la tratament. De asemenea, antrenamentul propriu-zis va fi variat, evitându-se
monotonia. În momentul atingerii capacităţii maxime de efort sau a capacităţii de efort dorite, fără ischemie,
se va trece în faza de menţinere, în care accentul va fi pus pe activitatea de drumeţie şi jocuri colective.
 Se consideră că bolnavii cu cardiopatie ischemică silenţioasă au un beneficiu net de pe urma efortului
fizic nu numai prin creşterea pragului de efort la care apare ischemia miocardică, ci şi prin reducerea
numărului episoadelor de ischemie silenţioasă pe parcursul activităţii cotidiene.

VIII. KINETOTERAPIA ÎN INSUFICIENŢA CARDIACĂ

Definiţie:
Insuficienţa cardiacă reprezintă dezechilibrul care apare între nevoile de sânge oxigenat ale organelor
şi ţesuturilor şi eficienţa cordului de a-l furniza, precum şi imposibilitatea cordului de a face faţă
hemodinamic, volumului de sânge venos care se întoarce la inimă.
Se dezvoltă progresiv, necesitând uneori ani, timp în care inima îşi micşorează treptat funcţia de pompă,
lucrând astfel mai puţin eficient.
În forma acută domină tulburările proceselor biochimice de producere a energiei de contzracţie fără
modificarea proprietăţilor contractile ale miocardului.
În forma cronică, procesele biochimice sunt normale, însă puterea de contracţie a cordului este
scăzută, kinetoterapia având scopul uşurării muncii miocardului.
Tratamentul insuficienţei cardiace este profilactic (urmărindu-se combaterea infecţiilor reumatice,
pulmonare, tratamentul hipertensiunii şi al aterosclerozei); curativ (măsuri igienico-dietetice, repaus în
poziţiile aşezat sau semiaşezat, în funcţie de dispnee), regim alimentar hiposodat sau desodat, cu cantitatea de
lichid strict limitată, bogat în vitamina C şi complex B.

Obiective:
1. ameliorarea şi augmentarea mecanismelor periferice de adaprate la efort,
2. creşterea extracţiei arterio-venoase a O2,
3. ameliorare avasodilataţiei arteriale
4. creşterea capacităţii de efort prin:
eliberarea, în cursul efortului fizic, a unui factor relaxant din endoteliul vascular, care contracarează efectul
vasoconstrictor simpatic, determinând vasodilataţia şi creşterea debitului muscular;
prin intrarea întârziată în funcţiune a mecanismelor centrale de adaptare la efort, creşterea presiunii în
capilarul pulmonar va fi întârziată şi va apare la niveluri mai mari ale efortului;
creşterea tardivă a nivelului sangvin al lactatului.
5. împiedicarea decondiţionării fizice a bolnavului peste limita impusă de suferinţa cardiacă,
6. creşterea capacităţii de efort, chiar într-o mică măsură
Mijloace:
- antrenament de rezistenţă: mersul pe jos, jogging-ul,
- exerciţii izometrice

În faza acută:

Obiective:
1. evitarea stazei venoase în extremităţi
2. preîntâmpinarea formării de flebotromboze de la care pornesc frecvent emboliile la cardiaci.
3. evitarea edemului pulmonar, solidarizarea diafragmuluio şi a peretelui abdominal în mecanismul general al
respiraţiei.

Mijloace:
- poziţii de repaus în pat sub formă de decubit, cu capul ridicat peste nivelul extremităţilor (decubit dorsal,
decubit cu capul ridicat, decubit sprijinit şi aşezat) - hipertensiune periferică, determinând o uşurare a muncii
ventricolului stâng.
- exerciţii ale membrelor inferioare, în pat.
- exerciţii de membre superioare corelate cu mişcările de respiraţie.

În faza cronică: - mijloacele kinetoterapiei se aplică diferenţiat în stadiul compensat şi în cel decompensat.
Stadiul compensat: se instituie un regim activ, în care scopul principal este reducerea capacităţii
funcţionale a miocardului

Mijloace:
- exerciţii de încălzire: programul conţine 4 – 8 exerciţii simple de trunchi şi membre, legate de mişcările de
respiraţie, executate succesiv din decubit, aşezat şi stând;
- masajul membrelor superioare şi inferioare;
- exerciţii analitice cu efect circulator sub forma mişcărilor de membre superioare şi inferioare, executate sub
formă de pendulare şi balansare, alternativ cu circumducţii şi flexii;
- exerciţii de respiraţie legate de mişcările membrelor superioare, inferioare şi ale trunchiului, exerciţii de
respiraţie diafragmatică;
- exerciţii de abdomen în special izotonice dar executate lent;
- exerciţii cu obiecte portative uşoare;
- exerciţii aplicative sub formă de mers ritmic sau alte variante.
- terapie ocupaţională sub formă de activităţi potrivite preferinţelor şi sexului
practicarea unor sporturi fără urmărirea realizării performanţelor. Se recomandă în faza tratamentului final:
ciclism de agrement, mers pe schiuri, vâslit şi unle jocuri sportive.

Stadiul decompensat – se instituie un regim pasiv – relativ sau semiactiv,

Obiective:
1. uşurarea şi ajutorarea muncii miocadrului,
2. prevenirea stazelor venoase periferice, a flebotrombozelor şi a cordului pulmonar acut şi cronic,
3. îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare prin restabilirea activităţii giafragmului şi a musculaturii toracice.

Mijloace:
- poziţii de repaus cu accent pe odihnă: decubit dorsal cu capul ridicat, decubit lateral drept, aşezat rezemat,
aşezat, şi decubit dorsal cu membrele inferioare puţin peste nivelul orizontal.
- exerciţii de membre inferioare efectuate în pat sub formă pasivo-activă cu amplitudine redusă şi fără
încordare musculară,
- exerciţii de respiraţie active uşoare,
- exerciţii de respiraţie diafragmatică din decubit sprijinit şi aşezat sprijinit,
- exerciţii de relaxare a trunchiului şi membrelor inferioare,
- masajul extremităţilor,
- masajul spatelui în special al toracelui, în care predomină manevrele cu caracter relaxant (efleuraj, fricţiuni,
vibraţii).
Problema cea mai importantă ce trebuie luată în considerare este ridicarea poziţiei joase a
diafragmului pentru combaterea emfizemului cronic, pentru a scădea sau micşora cantitatea aerului rezidual
şi de rezervă, contribuind astfel la scăderea alcalozei şi a acidozei pulmonare. Pentru acesta se utilizează
exerciţii de
 IX. KINETOTERAPIA ÎN HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ (HTA)

Definiţie: HTA se poate considera presiunea sanguină, în clinostatism, ca având valoarea sistolică
peste 140 mmHg şi cea diastolică peste 90 mmHg. Ca simptome caracteristice se considră: cefalee sub forma
unei presiuni în regiunea occipitală; ameţeli, vâjîieli în urechi, senzaţii nedefinite în regiunea precordială. În
perioadele iniţiale HTA poate fi asimtomatică.

Obiective:
1. echilibrarea sistemului nervos şi influenţarea pozitivă a centrilor vasomotori;
2. favorizarea vasodilataţiei periferice şi a decongestionării unor segmente ale corpului;
3. atingerea şi menţinerea unei greutăţi corporale optime;
4. prevenirea fenomenelor de ateroscleroză;
5. obţinerea vasodilataţiei locale şi scăderea rezistenţei periferice;
6. relaxare musculară şi neuro-psihică;

Mijloace:
- exerciţii de membre inferioare din decubit cu capul ridicat,
- exerciţii de trunchi sub formă de circumducţii,
- exerciţii de respiraţie cu accent pe expiraţie
- exerciţii de membre superioare pentru derivarea circulaţiei toracice.
- exerciţii de mobilizare analitică a tuturor segmentelor
- contracţii musculare analitice izometrice sau „intermediare”
- exerciţii de relaxare: balansări ale membrelor, scuturări de membre executate de pacient sau scuturări
pasive executate de către kinetoterapeut, răsucirile de trunchi sau unele poziţii cu răsucirea trunchiului
- exerciţii de relaxare neuro-psihică - metoda autotraining-ului a lui Schultz şi a lui Edmund Jacobson,
metoda Schultz, gimnastică colectivă relaxantă recomandată de E. Gindler şi N Stoltze, metoda I. Parow,
metoda A. Macagno
- antrenamentul de rezistenţă: mersul, alergarea (jogging), urcatul scărilor şi pantelor, bicicleta ergometrică
sau covorul rulant, înotul în piscină în apă caldă (termală sau mezotermală), sportul terapeutic.

X. KINETOTERAPIA ÎN HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ

Definiţie: Hipotensiunea arterială este starea în care presiunea sistolică este în permanenţă sub 100
mm Hg iar cea diastolică sub 60 mm Hg, fiind de două feluri: forma esenţială şi ortostatică. Hipotensiunea
arterială esenţială (constituţională) este frecvent întâlnită la tipul constituţional astenic. Semne: tahicardie,
leucopenie, hipoglicemie.

Mijloace:
- fizioterapie (hidroterapie stimulantă)
- masaj general,
- exerciţii libere (active, analitice şi sintetice),
- exerciţii cu obiecte uşoare portative,
- exerciţii aplicative,
- exerciţii de respiraţie şi de abdomen,
- plimbări de durată mai lungă (60 – 90 min.),
- turism, înot, schi.
 Definiţie: Hipotensiunea arterială ortostatică (scăderea presiunii sanguine la ridicarea în ortostatism)
are ca semne: bradicardie, leucopenie, hipoglicemie şi lipotimie la schimbarea poziţiei corpului, mai ales
dimineaţa la ridicarea din pat sau la statul prelungit în picioare.

Mijloace:
- gimnastică vasculară,
- gimnastică abdominală,
-mobilizări active ale membrelor inferioare, efectuate din decubit şi aşezat,
- masajul general şi al membrelor inferioare, forma stimulantă.

XI. KINETOTERAPIA BOLNAVILOR VALVULARI

Valvulopatiile realizează un real impact medico-social, pe de o parte prin limitarea funcţională indusă
de insuficienţa cardiacă generată de viciul valvular ± angorul asociat iar pe de altă parte, prin direcţiile
evolutive ale bolii: sincope, aritmii grave, embolii periferice, accidente survenite în cursul tratamentului
anticoagulant.

Recuperarea valvularilor neoperaţi

În recuperarea bolnavilor valvulari pentru selecţionarea cazurilor ce pot beneficia de rezultatele unui
program de antrenament fizic, se recurge la un test de efort deliberat submaximal, definit ca un criteriu
limitativ al probei: 80% din FCMxt, TAS de 200 mmHg.
Determinarea unor parametri metabolici în cursul efortului fizic ca şi urmărirea evoluţiei indicatorilor
cardio-respiratori, ne permit concluzii cu privire nu numai la răsunetul funcţional al valvulopatiei, ci şi
aprecieri în ce priveşte o posibilă ameliorare a capacităţii cardiovasculare prin antrenament.

Obiective:
1. recuperarea valvularului poate antrena corecţia unei condiţii fizice precare, ea însăşi capabilă să amplifice
dispneea, prin deficitul de utilizare periferică a oxigenului. Prin ameliorarea condiţiilor efortului muscular în
periferie, se poate spera la o economie de travaliu cardiac şi deci la restrângerea tahicardiei de efort.
2. prin antrenamentul fizic pe termen scurt se urmăreşte menţinerea unei bune ventilaţii şi, prin aceasta,
conservarea funcţiei pulmonare.
3. ameliorarea capacităţii vitale şi a VEMS – ului.
4. determinrea capacităţii fizice a bolnavului valvular şi / sau precizarea programului de intoleranţă
funcţională, determinate prin TE.
5. evitarea efectelor nocive ale sedentarismului, în ceea ce priveşte decondiţionarea aparatului cardio-
vascular şi locomotor;
6. îmbunătăţirea activităţii motrice, aşa încât ea să se desfăşoare într-un mod economic, fără contracţii
musculare inutile, excesive, fără a impune cordului un efort prea mare;
7. realizarea unei activităţi economice a cordului, circulaţiei periferice şi metabolismului muscular, pentru a
putea executa eforturile fizice cu o solicitare cât mai mică a cordului.
8. dezvoltarea mobilităţii articulare, a forţei musculare segmentare şi a coordonării motrice.

Mijloace: - kinetoterapia respiratorie; exerciţii fizice globale, exerciţii analitice a tuturor segmenelor
corpului; elemente din diferite sporturi şi jocuri sportive; masaj; tehnici de relaxare; antrenamentul de
rezistenţă realizat prin efort prelungit sau „cu intervale”, pe bicicleta ergometrică, alergare sau elemente din
sporturi.
 Recuperarea valvularilor operaţi

Rezultatele postoperatorii demonstrează că, în înlocuirile valvulare aortice, ameliorarea

hemodinamică şi regresia volumului cardiac sunt precoce, în primele săptămâni şi mai bune în stenoză decât
în insuficienţa aortică.
În schimb, în cazul protezelor mitrale, ameliorarea este mai lentă: scăderea presiunii pulmonare
(scăderea rezistenţelor) şi a presiunii capilare (adaptarea VS) poate să se prelungească aproximativ 2 ani iar
regresia volumului ventricular stâng este mai puţin netă.
Prognosticul vital este mai nefavorabil în cazul înlocuirilor valvulare în poziţie mitrală, comparativ cu
protezarea aortică. Desigur că şi alte complicaţii, independent de sediul protezei, pot compromite actul
chirurgical de reconstrucţie valvulară: grefa bacteriană, dezinserţii parţiale ale protezei, factorul miocardic. În
ansamblu se poate afirma că prognosticul rămâne rezervat pe plan miocardic. Urmărirea cardiologică
periodică şi explorarea funcţională – ecografie şi TE – vor permite adaptarea cardiovasculară gradată la efort
şi vor demasca, precoce, o eventuală deteriorare a funcţiei miocardice, ce reclamă o promptă intervenţie
terapeutică.

Pregătirea preoperatorie. Obiective:

1. Elementul „recuperator” esenţial în această etapă îl reprezintă kinetoterapia respiratorie,
2. sigurarea nu numai a unui drenaj bronşic eficient ci şi „învăţarea” respiraţiei diafragmatice,
3. corectarea respiraţiei prin exerciţii respiratorii,
4. furnizarea de informaţii generale privind intervenţia chirurgicală şi modalităţile de recuperare
postoperatorie.

Mijloace: - gimnastică respiratorie,

Postoperator. Obiective:
1. asigurarea unei ventilaţii corecte
2. prevenirea complicaţiilor decubitului
3. readaptarea progresivă la efort
4. obţinerea rapidă a autonomiei funcţionale

Mijloace: - exerciţiile fizice de mobilizare a centurilor şi a membrelor, exerciţii pentru mobilizarea

musculaturii respiratorii.

Faza I – intraspitalicească

Obiective:
1. profilaxia complicaţiilor de decubit
2. asigurarea permeabilităţii căilor respiratorii.

Mijloace: - mobilizare pasivă a membrelor inferioare; mobilizare activă a membrelor inferioare;

exerciţii respiratorii; mobilizări active ale centurilor; mers.

Faza a II – a – convalescenţa
Faza a II-a marchează trecerea de la perioada acută postoperatorie la revenirea la viaţa socio-
profesională.

Obiective:
1. Precizarea programului de antrenament: intensitatea, frecvenţa, durata şi tipul efortului muscular, în
funcţie de particularităţile evolutive şi modalităţile de repaus la recuperarea inişială, în perioada anterioară.
2. Măsurile de profilaxie şi tratament (atenţie la riscul carditei reumatice evolutive).
3. Deprinderea, pe cât posibil, a tehnicilor de relaxare.

Mijloace: - exerciţii respiratorii; exerciţii fizice globale; mobilizări analitice; antrenament de

rezistenţă: cicloergometru.

Faza a III – a sau de întreţinereâ

Această etapă va fi utilă valvularului operat ce urmează a-şi relua activitatea profesională. El trebuie
să depăşească momentul activităţilor fizice minime, atunci cînd starea hemodinamică o permite.
Intensitatea programului de antrenament ales va trebui să evite o tahicardie marcată sau o ejecţie
sistolică importantă. De aceea, se apreciază că o frecvenţă cardiacă de antrenament de 50 – 70% din FC,
calculată potrivit răspunsului la testul de efort, este optimă.
Exerciţiile fizice nu diferă de cele prevăzute în programul de recuperare al coronarianului. Pornind de
la o pregătire fizică globală se va continua cu gimnastica respiratorie şi se va insista asupra grupelor
musculare ce urmează a fi preferenţial solicitate prin profesie.

XII. KINETOTERAPIA ÎN ARTERIOPATIILE PERIFERICE

Ateroscleroza oblizerantă reprezintă 90% din arteriopatiile periferice. Trunchiurile arteriale cele mai
frecvent interesate sunt aorta abdominală, iliacă, femurală şi poplitee. Ateroscleroza obliterantă a membrelor
inferioare se caracterizează prin leziuni aterosclerotice difuze în peretele trunchiurilor arteriale mari şi
mijlocii. Leziunile stenozante sau obstructive cu repercursiuni hemodinamice sunt segmentare. Acest fapt
este de bun augur augur deoarece permite circulaţiei colaterale să devieze curentul sanguin şi să satisfacă,
într-o măsură mai mare sau mai mică necesităţile de irigare în teritoriile situate distal faţă de segmentul
arterial stenozat.
De obicei, stenozarea sau obstruarea unei artere periferice produce simptome ischemice subiective
numai în timpul efortului fizic. În repaus, debitul circulator în teritoriul muscular eferent este satisfăcător.
Atunci când stenoza interesează 85 – 95% din lumenul vasului, apare scăderea fluxului sanguin şi a presiunii
arteriale. În timpul contracţiei musculare, se întâmplă ca tensiunea muşchiului să depăşească presiunea de
perfuzie şi atunci fluxul sanguin este complet blocat. De obicei durerea apare după o anumită cantitate de
efort şi dispare la repaus.

Obiective:
1. Prelungirea considerabilă a duratei efortului până la producerea claudicaţiei,
2. dezvoltarea circulaţiei colaterale în teritoriile cu circulaţie deficitară,
3. Creşterea presiunii de perfuzie în timpul exerciţiilor fizice,
4. Mărirea dozată a hipoxiei în musculatura ischemiată,
5. Îmbunătăţirea economiei actului motor,
6. ameliorarea hematozei şi facilitarea întoarcerii venoase;
7. prevenirea agresiunilor cutanate, mecanice, fenomenele de maceraţie şi infecţile de la nivelul piciorului
8. creşterea fluxului sanguine în musculature schetică;
9. corijarea tulburărilor de mers
10. ameliorarea oxigenării locale

Mijloace: - contracţii musculare de intensitate şi durată corespunzătoare; mobilizări active; exerciţii

musculare globale; exerciţiile cu rezistenţă dozată (gantere, halteer, extensor, mingi medicinale) ale
membrelor superioare şi trunchiului; măsuri de protecţie cutanată; masajul în sensul circulaţiei arteriale sau
venoase: (efleurajul superficial reflex, presiuni alunecătoare profunde, petrisaj); contracţiile “analitice de tip
intermediar” ; gimnastica respiratorie – comportă mişcări abdominale şi diafragmatice; gimnastica de postură
Burger; posturare pe patul oscilant 2 – 5 min.; termoterapia; mecanoterapia; hidroterapia la 30ºC; mersul;
bicicleta ergometrică, jocul cu mingea etc.

Arteriopatiile membrelor superioare

Obstrucţiile arteriale ale membrelor superioare, de obicei asociate cu cele ale membrelor inferioare şi
cele coronariene, apar la subiecţii cu boli metabolice (dislipidemie). Reeducarea are la bază aceleaşi principii
şi face apel la aceleaşi tehnici. Se va face antrenament prin activităţi de ergoterapie la 2/3 din capacitatea
determinată (cicloergometru de braţe). Sunt utile exerciţiile de ridicare / coborâre a braţelor, contracţii ale
diferitelor grupe nusculare prin tehnici clasice de kinetoterapie (ex: gantere).
Arteriopatiile distale
Includ arteriopatia diabetică şi boala Bürger. Arteriopatiile diabetice interesează în mod special patul
vascular distal (microangiopatie) dar pot atinge în egală măsură trunchiurile mari (macroangiopatie).
Utilizarea de proteze plantare (logette, incluzii din spumă de latex) poate preveni sau trata unele complicaţii.
Atingerea distală limitează considerabil eficacitatea tratamentului la mers, mai ales în caz de leziune asociată
a marilor trunchiuri. Aceleaşi remarci sunt valabile şi pentru boala Bürger, unde circulaţia de întoarcere este
în plus împiedicată printr-o atingere venoasă.

XIII. KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE VENOASE

Obiective:
1. reducerea stazei venoase şi a consecinţelor sale
2. ameliorarea circulaţiei de întoarcere, ameliorarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar
3. prevenirea şi tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a sindromului posttrombotic
4. stimularea circulaţiei de întoarcere prin punerea în funcţie a pompelor musculare.

Mijloace: - masajul membrelor inferioare, evitând traiectele venoase, în sens centripet; mobilizarea
pasivă a membrelor inferioare şi ridicarea acestora deasupra planului, mobilizările active sunt însă de preferat
iniţial, gimnastica respiratori, gimnastica de postură, masaj uşor cu scop hiperemiant, mersul, stimulări
galvanice, compresiuni pneumatice externe intermitente, în ritm de 5 secunde pe contracţie, cu aparatul
angiomat.

Tromboflebitele

Definiţie:
Prin tromboflebită se înţelege stânjenirea circulaţiei prin vene determinată de inflamarea peretelui
venos. Semne: - durere pe traiectul venei, accentuată în punct fix şi la palparea venei;
- venă varicoasă cu eritem inflamator pe traiect, vizibil pe piele, edem şi căldură locală.

Obiective:
1. aplicarea măsurilor profilactice în scopul activării circulaţiei periferice
2. prevenirea edemului
3. activarea circulaţiei venoase
4. tonifierea musculaturii extremităţilor inferioare
 Mijloace: - mobilizărilor passive analitice a membrelor inferioare, mobilizări pasivo-active analitice,
a mambrelor inferioare, poziţionarea membrului inferior în plan procliv, mobilizări active ale membrelor
inferioare, exerciţii respiratori, masaj cu scop hiperemiant la nivelul circulaţiei superficiale a extremităţii
bolnave, mers
În convalescenţă:
- masaj uşor, progresiv, iniţial superficial apoi profund sub formă de glisări cu presiune şi periaj de activare a
stazei şi edemului veno-limfatic;
- contracţii statice şi mobilizări pasive ca în stadiul anterior, mobilizări active cu rezistenţă în decubit dorsal
şi ventral sau în poziţia aşezat, pentru extensia gambei pe coapsă, prin aplicarea de greutăţi;
- exerciţii respiratorii;
- aplicarea bandajului elastic, instituindu-se mersul ca mijloc terapeutic de stimulare a circulaţiei de
întoarcere, prin punerea în funcţiune a pompelor musculare.

Insuficienţa venoasă cronică

Definiţie: Rezultat al obstruării venoase şi al distrugerii valvelor. În cazul în care această

insuficienţă venoasă cronică se manifestă prin edeme, se folosesc următoarele mijloace ale kinetoterapiei:
- repaus la pat cu membrele inferioare ridicate în sprijin pe un suport mai sus decât restul corpului de 2 – 3
ori pe zi. Această poziţie trebuie să fie obligatorie în timpul nopţii;
- masajul membrului inferior, manevre cu caracter circulator, executate blând deasupra regiunii bolnave
pentru a uşura circulaţia de întoarcere. Membrul care se masează se va menţine în poziţie declivă.
- se evită ortostatismul, fără mişcare o perioadă lungă de timp;
- aplicarea de feşe elastice sau ciorapi elastici dimineaţa, care se menţin toată ziua;
- practicarea înotului.
În cazul în care insuficienţa venoasă cronică nu se manifestă prin edeme, se folosesc următoarele
mijloace:
- exerciţii active ale membrelor inferioare din poziţii în care acestea se găsesc peste nivelul trunchiului, în aşa
fel încât să favorizeze circulaţia de întoarcere (decuvit, patruredie, aşezat sprijinit);
contracţii şi relaxări ritmice ale grupelor musculare mari la nivelul membrelor inferioare;
- masajul membrelor inferioare – manevre cu efect circulator.

Varicele

Definiţie: Varicele sau ectazia venoasă constă din dilatarea venelor determinată de insuficienţa
valvulelor venoase. Semne: desen venos accentuat; oboseală sau dureri difuze în membre; crampe musculare,
în special nocturne.

Obiective:
1. depistarea precoce a dilataţiilor,
2. limitarea ortostatismului,
3. instituirea unui regim de repaus cu membrele inferioare deasupra planului orizontal,
4. favorizarea circulaţiei de întoarcere,

Mijloace: - exerciţii de gimnastică vasculară (gimnastica Bürger), mobilizarea analitică a membrelor

inferioare, mobilizări active ale membrelor inferioare din poziţii peste nivelul orizontalei, masaj
 XIV. KINETOTERAPIA POSTTRANSPLANT CARDIAC

Particularităţi ale pacientului cu transplant cardiac:

- FC de repaus la cordul denervat este, în general, mai crescută decât la cordul sănătos;
- FC se adaptează mai lent la efort, ea nu mai reflectă la fel de fidel intensitatea efortului fizic iar revenirea la
- FC de repaus este mai lentă (până la 20 de minute),
- la sfârşitul efortului maximal, transplantul are o FC inferioară celei maximale teoretice;
- instalarea metabolismului anaerob este mai precoce;
- randamentul ventilator este scăzut;
- rejetul moderat impune reducerea intensităţii antrenamentului iar rejetul sever implică oprirea
antrenamentului.

FAZA I A. Preoperator. Obiective:

- furnizarea de informaţii privind intervenţia chirurgicală
- reducerea anxietăţii.
B. Postoperator:
După intervenţie, pacientul este internat în secţia de terapie intensivă, pentru o perioadă de câteva
zile, în funcţie de evoluţia parametrilor hemodinamici. Pacienţii cu transplant cardiac au o hemodinamică
intens perturbată, cu creşterea rezistenţelor vasculare sistemice şi pulmonare, prezintă deseori insuficienţă
renală, ficat de stază, ascită şi deseori caşexie.
Semnele de insuficienţă cardiacă nu sunt rare în primele zile postoperator. După transplantul cardiac poate
surveni o insuficienţă respiratorie majoră, în cadrul unui edem pulmonar, ducând la hipoxie şi necesitatea
ventilaţiei asistate. Un rejet precoce sau o infecţie pulmonară pot prelungi şederea în terapia intensivă.
Obiective:
1. limitarea la maxim a efectelor nefaste unui decubit prelungit
2. realizarea unei toalete bronşice satisfăcătoare
3. începerea treptată a antrenamentului fizic
Mijloace: - mobilizări pasive, mobilizări active, exerciţii de respiraţie, tusea eficientă, bicicleta
ergometrică, mers prin salon, pe coridor
Indicaţii metodice:
- durata antrenamentului va fi de 12 – 18 minute, cu încărcarea de 15 – 30 W (monitorizarea EKG).
- şedinţele următoare, tot de intensitate scăzută, vor fi din ce în ce mai prelungite
- programul de recuperare se va adopta în funcţie de particularităţilor fiecărui pacient.
- înainte de externare, pacientului i se va efectua un bilanţ funcţional cardiorespirator printr-un test de efort
limitat de simptome, măsurând parametrii respiratori şi metabolici.

FAZA II. Obiective:

1. ameliorarea capacităţii aerobe
2. adaptarea mai bună a debitului sanguin muscular la cererea muşchilor activi
3. revenirea la o capacitate vasodilatatoare arteriolară normală,
4. limitarea atrofiei musculare şi a demineralizării osoase,
5. creşterea capacităţii de efort,
6. a capacităţii aerobe,
7. scăderea tensiunii arteriale diastolice şi a frecvenţei cardiace la acelaşi prag de efort.
Mijloace: - exerciţii izotonice, exerciţii cu greutăţi mici, mersul pe jos, jogging-ul
Indicaţii metodice:
- sunt indicate trei şedinţe pe săptămână, pe o perioadă mult mai lungă faţă de ceilalţi cardiaci operaţi (40 –
60 şedinţe).
- încălzirea este făcută progresiv şi lent
- efortul maxim în timpul antrenamentului nu va depăşi 60% din capacitatea aerobă maximală, cu alternarea
intensităţii crescute şi scăzute a exerciţiilor.
- în perioada de revenire efortul va fi de 30-40% din consumul de oxigen maximal.
- tratamentul imunosupresor cu ciclosporină duce deseori la creşterea TA şi necesită utilizarea unui
medicament antihipertensiv.

BIBLIOGRAFIE

1. Branea I., Mancaş S. – „Exerciţiile fizice şi rolul lor în proramul complex de recuperare al bolnavilor
coronarieni”, Timişoara Medicală, 1989, XXXIV, 4
2. Branea I., Stanciu L., Mancaş S., Berinde I. – „Valoarea testului de efort submaximal precoce în
programul de recuperare al bolnavilor cu infarct miocardic”, Timişoara Medicală, 1989, XXIV,2
3. Dennis A. – „Rehabilitation of patients with coronary artery disease” In: Braunwald E Heart Disease,
W. B. Saunders Company Fourth Ed., 1992
4. Gherasim L., Bruckner I. – „Cardiopatia ischemică nedureroasă” În: Păun R., „Tratat de medicină
internă – Bolile cardio-vasculare”, vol.III, Ed. Medicală, Bucureşti, 1992
5. Goble A.J., Hare D.L., Macdonald P.S., ş.a. – „Effect of early programmes after transmural
myocardial infarction”, Br. Heart J., 1995, 65
6. Marcu V. – „Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie”, Ed. Universităţii Oradea, 1995
7. Mogoş V. – „Infarctul miocardic şi efortul fizic”, Ed. Militară, Bucureşti, 1990
8. Negoescu I., Negoescu Cheregi I. – „Recuperarea medicală complexă a bolnavului locomotor-
hipertensiv, Oradea, Ed. Treira, 1889
9. Vlaicu R., Olinic N. – „Reabilitarea precoce în infarctul miocardic acut”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,
1983
10. Zdrenghea D., ş.a – „Testul de efort unic ajustat în depistarea cardiopatiei ischemice”, Timişoara
Medicală, 1990
11. Zdrenghea D. – „Evoluţia şi tratamentul cardiopatiei ischemice silenţioase”, Practica Med. Int., 1991
12. Zdrenghea D., Branea I. – „Recuperarea bolnavilor cardio-vasculari, Ed. Clusium, 1995