UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE SI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

SINUCIDEREA
EMIL DURKHEIM
-RECENZIE-

SIDERIAȘ ALEXANDRA, ANUL I, SERIA 2, GRUPA 3

Page
1
 Sinuciderea (Le suicide, 1897) este a treia lucrare importantă a lui
Durkheim, importanță datorată abordării știintifice riguroase a unui fapt social
contemporan – creșterea frecvenței sinuciderilor către sfarșitul secolului XIX. Unul
dintre principalele merite ale acestei lucrări este de a fi deschis perspectiva analizei
sociologice, punând in evidență condiționarea socială a judecăților morale.Volumul
ce cuprinde 320 de pagini din colecția ”Eseuri de ieri și de azi”tradusă de Calcan
Mihaela cu prefața scrisă de Gheorghiu,Mihai Dinu editura Institutul European este
apărută ca o reacție la moravurile unei societăți considerate ca fiind imorale,
intenția autorului fiind aceea de a elimina complet emoția cu care
contemporanii săi priveau și tratau subiectul sinuciderii. Analiza sumbrului fenomen
ce luase amploare la final de secol al XVIII-lea începe cu definirea precisă a
termenului de "sinucidere" - încercare indrăzneață într-un timp marcat de
creștinism si regulile moralei creștine - și continuă utilizând permanent
comparațiile pentru a susține teoria lui Durkheim conform căreia actul sinucigaș
este influențat de factori externi și aparține mai curând "socialului" decât
"individualului". Autorul reușeste să găsească elemente comune între diverse
categorii de sinucigași, in funcție de religie, sex, strat social etc. inlăturând
factorul aleator și motivația individuală unică din gestul unui om de a pune
capăt propriei vieți, Durkheim fascinează prin intreaga construcție a acestei
originale lucrări știintifice.

”Despre Sinucidere”este una din cărțile ce l-au consacrat pe David Emile

Durkheim in istoria sociologiei universale.În acestă lucrare Durkheim
propune o analiză a fenomenului social porniind de la
definiții,structură,clasificare ajungând pană la aspectele psihosociale și a
influenței pe care sinuciderea o exercită asupra indivizilor unei societăți
arhaice sau moderne.Sinuciderea este un fenomen social contemporan care
se pare ca a devenit o sustragere a individului în fața societății,cu fregvențe
foarte ridicate.În anul 2000 numărul sinuciderilor era aproximativ de 815.000
de persoane în întreaga lume,ceea ce însemnă o rată a mortalității de
14,5%sau cu alte cuvinte un deces la fiecare 40 de secunde.Sinuciderea reprezintă
în urma cerectărilor efectuate a 13-a cauză de deces în lume.Ce i-a determinat
pe acești oamenii să-și pună capăt zilelor,să renunțe la tot ceea ce înseamnă
viața lor de până atunci?ce și-au dorit și nu au avut până în momentul în care
mintea lor a încolțit această idee?Sunt adesea întrebările care și-le pun cei
rămași fără cei dragi,întrebări care nu-și mai găsesc răspunsul.

Dintotdeauna fenomenul sinuciderii a avut semnificații diferite pentru

folizofi,medici,sociologi psihologi,dar și pentru diverse religii sau chiar pentru oamenii
obisnuiți.Sinuciderea a fost acceptată de o parte din membrii societății ca fiind
o formă de eliberare a individului de problemele vieții sau a manifestării
spiritului de libertate,in timp ce alții au condamnat si blamat persoana care a recurs la
un asemenea act extrem.

Pentru inceput o definitie a sinuciderii ar clarifica lucrurile: "Sinuciderea este orice caz
de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârșit de
victima insăși și despre care aceasta știe ce rezultat va produce" (pag.5) .
Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai dorește să trăiască, insă
dificultățile de definire sunt mai complexe.Repertoriul comportamentelor
suicidare este extrem de larg si divers,plecându-se de la simplu gând de a pune
capăt vieții,de la ticluirea unui plan de sinucidere până la tentativele de
sinucidere și săvârșirea propriu zisă a faptului.

Emile Durkheim s-a născut la Epinal in 15 aprilie 1858. Provenit dintr-o

familie cu o puternică tradiție religioasă, Durkheim a studiat in tinerețe
ebraica si doctrina talmudica,își continuă studiile la școala normală
superioară oținând diplome la două bacalaureate,la litere si unul în domeniul
științelor.Acesta își continuă activitatea intelectuală și dorește să cucerească
cât mai mult din misterele societății susținându-și doctoratul in filozofie,teza
de doctorat fiind capodopera”Diviziunea muncii sociale”la care s-a alăturat o alta
teză complementară realizată in limba latină referitoare la contribuția
Montesque.După care încă doi ani studiază la Paris și Germania.Primele publicații
sunt ”Studii recente asupra științelor sociale”,”Știința pozitivă și morală în
Germania” si ”Filozofia în universitățile germane”.Își formează experiența
pedagogică în intervalul 1882-1887 timp în care predă la 2 licee din
provincie,iar din 1887 este remarcat de directorul învățământului superior în
Ministerul instituției publice Louis Liard devine profesor de pedagogie și știință
socială la Universitatea din Bordeaux,fiind primul curs de sociologie predat intr-o
universitate.
Emile Durkheim este sociolog de origine franceză,șeful școlii pozitiviste,in
sociologie fiind considerat ca ”întemeietorul sociologiei stiințifice”.În timpul activitații
sale culturale el militează ca sociologia să ocupe locul cuvenit în rândul
științelor și să aibă un statut academic recunoscut pe plan mondial.Cu ajutorul
cunoștiințelor sale dobândite în timp și prin vasta capacitate intelectuală încearcă să
descopere proveniența câtorva din fenomenle fundamentale ale
societății,care mai departe să fie fundament pentru oricare va încerca să
deslușească societatea.
În studiul său asupra sinuciderii, Émile Durkheim reia tema integrării sociale,
el fiind interesat de modalitaţile în care socialul acţionează asupra grupului şi

Page
3
nu asupra indivizilor luaţi separat, izolat. Concepţia sa vizează o anume
capacitate a sistemului social: aceea de a integra grupurile sociale.
Sinuciderea, spune Émile Durkheim, variază invers proporţional cu gradul de
integrare a grupurilor din care individul face parte(p. 164). Cu cât grupurile sociale
sunt mai slăbite, cu atât individul se bizuie mai puţin pe ele şi mai mult pe
sine însuşi. Acesta nu-şi mai poate găsi echilibrul decât dacă o forţă
exterioară îl îndrumă. Când această forţă colectivă slăbeşte creşte
predispoziţia spre sinucidere.

Din punctul meu de vedere, sinuciderea este un act îngrozitor, la care

oamenii nu ar trebui să recurgă, pentru că numai Dumnezeu îți poate lua viața,
la momentul potrivit. Este rânduit ca oamenii o dată să moară și apoi să fie
judecați. Problematica sinuciderii este una destul de complexă și imposibil de
isprăvit printr-un scurt cuvânt gazetăresc. M-am întrebat deseori ce se află în
spatele unei tentative de suicid, în spatele unei sinucideri…în mintea unui sinucigaș.Se
pare că la sinucidere ajung de obicei persoanele care cad într-o extremă a vieții:
nihiliștii, pasionații de magie, ocultism, fanii rock-ului satanic, cei foarte bogați, cei
foarte săraci, etc. Omul temperat, omul de mijloc, care nu exagerează cu nimic, nu
trece, de obicei, prin astfel de ispite. În ghearele deznadejdii și în umbra morții se
ajunge și din pricina lipsurilor de tot felul, a greutaților vieții și, mai ales la tineri, din
cauza unei comunicări deficitare cu cei din jur și a lipsei de iubire. Psihologii,
psihanaliștii sau sociologii vin cu diverse lămuriri și raspunsuri, fiecare clasifică
cauzele și dă soluții tămăduitoare. Există un element în această ecuație care
nu e luată în seamă; se uită ca spre cumplita deznădejde cei slabi sunt împinși
să facă acest gest necugetat.

În cartea "Sinuciderea", Emil Durkheim abordează patru teme importante:

Sinuciderea și stările psihopatice, Sinuciderea și stările psihologice normale.
Rasa. Ereditatea, Sinuciderea si factorii cosmici si Imitația.
Din punctul de vedere al spiritualităţii creştine, sinuciderea este, evident, un
mare păcat, cel mai mare şi mai grav din câte pot exista, căci dacă în cazul celorlalte
păcate există întotdeauna posibilitatea întoarcerii şi a refacerii vieţii, datorită milei lui
Dumnezeu şi a capacităţii omului de schimbare, în cazul sinuciderii această posibilitate
nu mai există. Gravitatea acestui păcat stă tocmai în faptul că sinucigaşul renunţă de
bunăvoie tocmai la şansa pocăinţei şi, spre nefericirea lui, la iubirea lui Dumnezeu care
stă la baza existenţei. De aceea, sinuciderea nu intră în nici o categorie de păcate
pentru că nu poate fi clasificat sau comparat cu nimic din câte este omul în stare să
facă.

Dupa părerea mea, sinuciderea este sfidarea cea mai grosolană pe care omul o
aduce lui Dumnezeu şi sensului creator al existenţei. Viaţa este darul cel mai de preţ
pe care Stăpânul universului l-a făcut omului din cea mai profundă iubire, pentru ca
acesta să se poată bucura plenar şi să atingă fericirea supremă a veşniciei. A respinge
un dar, care ni s-a făcut cu dragoste spre binele nostru, este cea mai mare umilinţă la
care îl supunem pe dăruitor şi semnul supremei răutăţi. A prefera moartea şi
consecinţele sale în locul vieţii şi a bucuriilor sale, chiar dacă acestea vin uneori cu
greu, este nu numai o imensă nesăbuinţă din partea unui om cu judecată, dar şi
trăsătura profundă a nefericirii şi a eşecului.Din perspectiva mea un sinucigaș lucid din
punct de vedere mental dă dovadă de mediocritate si de lipsa ambiției,acesta
renunțând la cel mai de preț dar care i-se poate înmâna,afirmă că este mult prea
nesimnificativ ,chiar și pentru el insuși.
În primul capitol - Sinuciderea și stările psihopatice, se discută
influența pe care o pot avea cauzele extra-sociale (dispoziția organo-fizică și
natura mediului fizic) asupra sinuciderilor.
Există mai multe concepții, conform cărora "sinuciderea constituie prin ea
însăși o nebunie specială" sau că "sinuciderea ar fi un episod al uneia sau mai
multor forme de nebunie, neîntalnindu-se la subiecții cu spiritul sănătos".
Există patru tipuri de sinucidere care reprezintă speciile cele mai importante
(Jousset si Moreau de Tours):
a) Sinuciderea maniacă - se datorează halucinațiilor sau concepțiilor delirante.
Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o rușine imaginară.
Halucinația apare brusc, și la fel și tentativa de sinucidere, iar dacă in clipa
urmatoare, încercarea a esuat, ea nu mai este reluată, cel puțin pentru
moment.
b) Sinuciderea melancolică - este legată de o stare generală exagerată de
depresie si tristețe, care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze relațiile
sale cu oamenii și lucrurile din jur. Viața este vazută în negru, și i-se pare
plictisitoare și dureroasă. Acești bolnavi sunt foarte perseverenți în țelul
urmărit.
c) Sinuciderea obsesivă - nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată doar
de ideea fixă de a muri.
d) Sinuciderea impulsivă sau automată - este la fel de nemotivată ca și cea
obsesivă, dar ea apare brusc, și bolnavul nu-i poate rezista.

În capitolul al II-lea - Sinuciderea și stările psihologice normale. Rasa.

Ereditatea, se discută în ce masură rasa ar influența în vreun fel rata
sinuciderilor.
Rasa este un grup de indivizi cu trăsături comune, ereditare, care au o origine
comună.
Teoria conform căreia rasa ar fi un factor important al inclinației către
sinucidere presupune implicit că sinuciderea este ereditară, căci în caz contrar
nu ar putea avea un caracter etnic. Faptele arată că dacă numărul sinuciderilor
în cadrul unui popor sunt mai mari decat în altul, asta nu se datorează rasei, ci
civilizației poporului respectiv.
În ceea ce privește sinuciderea molipsitoare, în familiile cu multe sinucideri, se
intamplă deseori ca acestea sa fie identice unele cu altele: au loc la aceeași
vârstă și în același mod.

Page
5
Din punct de vedere al varstei, sinuciderea apare doar în cazuri excepționale la
copiii, ea începând să se manifeste dincolo de 10-15 ani. Deci nu putem atribui
ereditații o tendință care apare doar la adult și care se accentuează mereu
pe măsura ce înaintează în viață.

În capitolul al III-lea - Sinuciderea și factorii cosmici, Durkheim evidențiază doi

factori cosmici care ar putea influența sinuciderea: clima și temperatura
sezonieră. S-a dedus că adevărata cauză a diferențelor ce apar între popoare,
din punct de vedere al sinuciderilor, trebuie găsită în felul în care civilizația este
distribuită în țările respective și nu în caracteristicile climei.
Unele studii arată că ordinea anotimpurilor din punctul de vedere al sinuciderilor
este: vara, primavara, toamna, iarna și de aici se deduce faptul că, prin
acțiunea exercitată asupra funcțiilor cerebrale, căldura îl împinge pe om la
sinucidere. Însă cercetările arată că între variația temperaturii și variația
sinuciderii nu există nici o legatură, pentru că în țări diferite dar în care
temperatura este identică într-o anumită perioadă, numărul sinuciderilor este
total diferit. Ziua poate fi favorabilă sinuciderii pentru faptul că afacerile sunt
mai numeroase și deci viata sociala este mai intensă.
Acțiunea directă a factorilor cosmici nu poate explica variațiile lunare sau sezoniere
ale sinuciderilor. Sinuciderile se inmulțesc din ianuarie până in iulie, nu pentru
că soarele exercită o influență perturbatoare asupra organismului, ci pentru că
viața socială este mai intensă. Deci, rata sinuciderilor va crește sau va
scădea după cum viața socială va fi mai mult sau mai puțin activă.

În cadrul capitolului IV – Imitația, se abordează un factor psihologic, căruia i

s-a atribuit o mare importanță în geneza tuturor faptelor sociale. Imitația
poate avea loc între indivizi pe care nu-i unește nici o legătură de tip social.
Imitația nu este produsă pentru că a avut loc în prezența noastră sau pentru
că am auzit de ea, ci pentru că gestul ni se pare obligatoriu și într-o oarecare
masură util. A acționa din respect sau din teamă față de opinia publică
înseamnă a acționa din imitație. Dacă sinuciderea poate fi molipsitoare de la
individ la individ, ea nu poate fi propagată prin imitație astfel încât rata
sinuciderilor să fie afectată. În concluzie, putem spune că imitația nu este un
factor original al sinuciderii, decât cu rarisime excepții.

În cartea a II-a a Sinuciderii, intitulată Cauze sociale și tipuri sociale, autorul

descrie pe rând urmatoarele tipuri de sinucidere:
A.sinuciderea egoistă

Dorind să explice sinuciderea egoistă, Durkheim arată în ce fel

actionează religia, familia și societatea politică asupra sinuciderii.
Faptele arată că protestanții furnizează mult mai multe sinucideri decat oricare alt
cult, dar se pare ca atunci când protestantismul devine minoritar, tendința spre
sinucidere se diminuează. Se poate concluziona că inclinația spre sinucidere a
protestantismului depinde de spiritul reflexiei libere care îl caracterizează,
biserica protestantă neputând acționa moderator împotriva sinuciderii tocmai
pentru că nu are aceeași consistență ca alte religii. Omul ajunge la sinucidere
pentru că societatea religioasă din care face parte și-a pierdut coeziunea.
Femeile se sinucid mai puțin decat barbații pentru că sensibilitatea lor e mai
degrabă rudimentară. Trăind mai mult decât bărbatul în afara vieții comune,
femeia este mai puțin influențată de aceasta, deci societatea îi este mai
puțin necesară pentru că este mai puțin inzestrată cu sociabilitate.

Familia este un mediu puternic protector împotriva sinuciderii, ea

protejând cu atât mai bine cu cât este mai puternic închegată. Statisticile
arată că:
- văduvii se sinucid mai mult decât casătoriții dar mai puțin decât celibatarii;
- căsătoriile prea timpurii au o influență agravantă asupra sinuciderii, în
special pentru bărbați;
- după 20 de ani, persoanele căsătorite se sinucid mai rar în comparație cu
celibatarii.

Se poate concluziona că sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de

integrare al grupărilor sociale din care face parte individul.
Viața este tolerabilă atunci când există un motiv care să merite osteneala.
Când individul nu are alt obiectiv decât pe el însuși, el nu poate scăpa de obsesia
că eforturile sale sunt în zadar. Omul este dublu, căci omului fizic i se adaugă
omul social și acesta din urmă are nevoie de o societate pe care s-o exprime și pe
care s-o servească. Știm că sinuciderea este întâmplătoare la copii și se
diminuează la cei în vârstă. Explicația acestui fapt este că și copilul și bătrânul
reprezintă aproape în întregime omul fizic și nu omul social iar societatea
lipsește încă din conștiința primului și începe să dispară din conștiința celuilalt.

B. sinuciderea altruistă
Sinuciderea altruistă este un tip de sinucidere contrastant cu precedentul
și provine din faptul că societatea ține omul prea dependent de ea.
Termenul "altruism", exprimă starea în care eul nu-și aparține deloc sie
însuși, în care se confundă cu altceva din exteriorul său.

Sinuciderea altruistă îmbracă trei forme:

- sinuciderea altruistă obligatorie
- sinuciderea altruistă facultativă
- sinuciderea altruistă acută

C. Sinuciderea anomică
Dacă sinuciderile sunt sporite de crizele industriale sau financiare, fenomenul nu
se datorează sărăcirii, de vreme ce și valurile de prosperitate au aceleași efecte.
Orice zdruncinare a echilibrului favorizează sinuciderea și omul își ia viața cu
mai multă ușurință când structura socială suferă modificari importante.
Orice fel de anomie atât economică, familială, în cadrul industriei sau
comerțului, favorizează creșterea ratei sinuciderilor.

Page
7
Pe lângă aceste trei tipuri principale de sinucidere, Durkheim vorbește intr-un alt capitol
de forme individuale de sinucidere.
Este cert că nu se poate stabili un raport între tipurile de sinucidere și
metodele cele mai răspândite. Deci, cauzele care-l împing pe om la sinucidere
nu determină și alegerea gestului final.
Sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice şi rezultă dintr-un control
excesiv, dintr-o

disciplină asupritoare, cu reguli prea stricte care suprimă individualul.

Durkheim dă ca exemple sinuciderea sclavilor, sinuciderea soţilor prea tineri,
a soţiilor fără copii care recurg la acest gest pentru a scăpa de un viitor prea
restrictiv. Acet tip este considerat nesemnificativ pentru societatea contemporană
prin numărul redus de cazuri. Ea poate avea însă o însemnătate istorică dacă
ne referim la sinuciderile sclavilor ( p.225).

Durkheim nu s-a mulţumit să studieze natura cauzelor sociale şi a

modului cum îşi produc efectul, ci a arătat şi consecinţele acestora asupra
stărilor psihologice individuale. Fiecărui tip de sinucidere îi corespund
anumite caractere esenţiale de natură psihică. Izolarea socială proprie
sinuciderii egoiste este rezultatul apatiei şi depresiei. Fie legăturile individului cu
ceilalţi se rup, fie societatea nu este suficient de închegată pentru a-i
satisface exigenţele, iar individul se izolează manifestând “tendinţe spre
melancolie decepţionată” (p. 229). Sinuciderea altruistă e, în general, însoţită
de energie şi pasiune cu un caracter mult mai activ decât sinuciderea egoistă. Cu cât
altruismul atinge cote maxime, cu atât gesturile sinucigaşului sunt mai
pasionale, mai iraţionale. Sinuciderea anomică e asociată mai mult cu
neliniştea, iritarea, dezamăgirea sau frustrarea. Când lipseşte controlul, adică
atunci când ambiţiile şi dorinţele scapă de sub control, omul devine supărat
şi frustrat din cauza inabilitaţii de a şi le satisface. Furia că nu-şi poate
atinge obiectivele se poate îndrepta, fie asupra lui însuşi, fie mai întâi asupra
altei persoane considerată vinovată. În primul caz există doar sinucidere, pe
când în al doilea caz ea este precedată de crimă comisă într-un acces de
mânie.

La prima vedere, s-ar putea crede că există mai multe categorii de

sinucigaşi, iar diferenţele dintre acestea s-ar datora temperamentului
personal care îl îndeamnă pe fiecare să recurgă la un anumit gest
(spânzurare, cădere etc.) pentru a-şi atinge scopul. În realitate, sinuciderile
sunt rezultatul unor cauze sociale care se individualizează în cazuri
particulare ce dobândesc nuanţe variate, în funcţie de personalitatea
victimei. Alegerea gestului final depinde de obiceiurile sinucigaşului şi de
circumstanţele momentului respectiv. Cauzele care îl împing pe om la
sinucidere nu determină şi mijlocul ales. Acesta depinde de „demnitatea pe
care fiecare popor sau grup social o atribuie diferitelor genuri de moarte” (p. 239).

În cartea a III-a a acestei lucrări - Despre sinucidere ca fenomen social în

general, autorul prezintă câteva considerații generale despre sinucidere.
Sinuciderea pare într-un fel sau altul o supapă de siguranță ce poate fi utilă. Ea
are marele avantaj de a debarasa societatea fără nici un fel de intervenție și
cât mai simplu posibil de un anumit număr de subiecți inutili si dăunători.
În raport cu sinuciderea, omuciderea se manifestă în situații diferite:
- acolo unde omuciderea este foarte răspândiă, ea oferă imunitate contra
sinuciderii;
- dacă razboaiele determină o scădere a numărului sinuciderilor, numărul
omuciderilor crește și la fel se întâmplă și cu furturile și escrocheriile;
- sinuciderea este un fenomen mai degrabă urban decât rural, dar situația
omuciderii este inversă;
- dacă sinuciderile sunt mai frecvente în rândul protestanților, omorurile sunt mai des
întâlnite la catolici;
- viața de familie are o acțiune moderatoare asupra sinuciderii, dar stimulează mai
degraba omorul.
Spre deosebire de animalele necuvântătoare, care se călăuzesc după nevoile şi
instinctele lor, omul este înzestrat cu minte, sentimente şi voinţă liberă prin care poate
să-şi depăşească necesitatea biologică şi să lucreze ca persoană stăpână asupra sa
însăşi şi asupra vieţii sale. Astfel, el este în măsură să cunoască şi să se integreze în
rostul şi sensul suprem al vieţii sau să refuze această cunoaştere şi să-şi trăiască
viaţa după cum doreşte. Faptul că omul îşi poate determina viaţa în mod liber sau chiar
să şi-o sfârşească în mod voit, îi conferă o imensă responsabilitate în raport cu
existenţa însăşi.

Fiind o lucrare referențială în sociologie, Despre sinucidere reflectă

concepția lui Durkheim asupra acestui fapt social. Sunt abordați și discutați atât
factori extra-sociali cât si sociali care influențează într-un fel sau altul rata
sinuciderilor, iar ultimul capitol al carții dezvaluie câteva consecințe practice asupra
sinuciderii.
În concluzie,sinuciderea este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care
Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor,indiferent
dacă apare din motive dovedite științific sau spirituale.

Page
9