Cand urmele duc unde trebuie: LA ROMANI!

11:28 PM karma police No comments

Asezare basca, in Pirinei
Cu toate panzele sus!

Este povestea unei imense calatorii, care dureaza de zece ani.

Calatoria unei echipe de reporteri entuziasti, navigatori "nebuni" dintr-o parte in alta a Europei, in incercarea
de-a gasi ultimele urme romanesti stravechi, pe tot intinsul batranului continent, de la Atlantic si pana
dincolo de Marea Neagra, de la Adriatica la Marea Nordului, de pe piscurile Pindului, Pirineilor, Alpilor italieni
si elvetieni, pana in insulele Adriaticii sau indepartatele pasuni involburate de vant ale Scotiei.

O misiune grea, de documentare minutioasa si deplasari costisitoare (masini de teren, hoteluri, sase-sapte
reporteri si fotoreporteri), aproape "un vis", cum numeam la inceput aceasta ampla campanie de presa a
"Formulei AS", la care sefa noastra, Sanziana Pop, nadajduise de mult.

Da, "un vis" ziceam, in acele vremuri de planuiri infierbantate, incepand de prin anul 2000, cand speram
impreuna la mari reportaje de anvergura internationala, exuberanti si cam nestiutori deocamdata, cand unora
dintre noi - mai carcotasi - inca nu le venea sa creada ca romanii au putut trai candva pe intinderi atat de mari
si-n tinuturi atat de stranii si de "exotice".

Apoi, intr-o buna zi, am plecat. "La pas", tara dupa tara, an dupa an, in acele renumite "luni de septembrie"
ale calatoriilor noastre in strainatate, tot mai departe si mai departe, fericindu-ne de tot ceea ce descopeream
pe teren, sarbatorind cu chiuieli, ca niste copii, fiecare "urma" gasita pe taramuri necunoscute. Asa a fost.
Sanziana Pop la timona, impreuna cu grupul ei de reporteri...

Dar dupa zece ani, putem spune linistiti ca visul s-a transformat in realitate. Zeci de mii de kilometri prin
lumea larga. Prin locuri pe care doar le banuiam vag c-ar putea avea radacini romanesti si pe care nici unul
din "ilustrii" nostri cercetatori de azi - o spunem cu tristete, rusine si indignare! - n-a avut curiozitatea sa le
vada ori sa le studieze.

Am fost pionieri, de multe ori, in acest domeniu, primii care au pus piciorul in "puncte" fierbinti pentru istoria
noastra. Am descoperit astfel o "Europa necunoscuta", alta decat cea a marilor atractii turistice, pe care o
viziteaza pe banda rulanta milioane de turisti obisnuiti.

Am cautat asezarile si teritoriile cele mai vechi, izolate, care arata intocmai ca ale noastre, de-acasa, inca
mustind de traditii si graiuri comune. O Europa... romaneasca!

Horia Turcanu, Bogdan Lupescu, Catalin Manole, Manu Tanjala, Ion Longin Popescu si Sanziana Pop in
Pirinei

Da, oricat ar parea de bizar, un adevarat imperiu al numerosilor pastori traci, daci, apoi al valahilor, tronand
pe munti inca de la inceputuri, dintr-o parte in alta a continentului, o patrie imensa, nestiuta, de ciobani liberi,
nemiscati din datinile lor batrane.

O "Valahie" ancestrala pe care, daca doar ne-am imagina-o cat a fost de mare candva, am fi mandri. Si mereu
am trait uimirea sa constatam ca acesti "frati" ai nostri sunt inca multi. Foarte multi. Sute si sute de mii...

I-am gasit raspanditi prin localitati cocotate pe varfuri de munti, avand aceleasi obiceiuri ciobanesti ca la noi,
aceleasi nume de munti, de oameni, de case, vorbind limbi stravechi, atat de asemanatoare cu a noastra,
incat le puteam intelege sau compara.

Fie ca sunt rude mai vechi si incetosate din Occident, precum friulii, romansii, ladinii, goralii sau bascii, fie
unele rubedenii "de sange", mult mai clare, precum puzderiile de vlahi, rumeri, cici, aromani, morlaci,
meglenoromani, istroromani, ce impanzesc si azi toate tarile peninsulei Balcanice (lasati de izbeliste de
politicienii romani, prada instrainarii si discriminarii), toti acesti oameni ne sunt, fara dubii, frati de limba,
istorie, dar mai ales de "fire", de fel de a fi.

Cine sunt? Cati romani stiu astazi ceva despre ei? Noi stim. I-am vazut. Le-am vorbit. Am intrat in casele lor.
Le-am citit istoria acolo, acasa la ei, am scris despre ei ani la rand zeci si zeci de reportaje.

A fost aceasta, credem, o performanta jurnalistica! Ceva cu care acum, dupa douazeci de ani de la aparitia
"Formulei AS", putem sa ne mandrim putin. Iata doar cateva repere ale acestor calatorii, care pentru noi au
devenit fericire curata.

Bascii

A fost prima mare calatorie a revistei "Formula AS" in strainatate. Bascii din Pirinei.

Super-reporteri pe un super-munte: Turcanu si Lupescu

O deplasare pregatita din vreme, documentata atent, dinainte, de cativa reporteri ai echipei (alesi dintre cei
mai "in forma" ai momentului), asteptand apoi c-o nerabdare febrila ziua in care vom pleca intr-acolo,
departe. Septembrie.

Mereu in septembrie au fost aceste mari deplasari, durand cam cate trei saptamani, in fiecare tara pe care o
banuiam c-ar mai putea pastra cateva ramasite de romanitate. Asa a fost si acea "toamna de aur", cand
masinile noastre au pornit pentru prima data spre alte zari, spre extremitatea sud-vestica a Frantei, spre
Pirineii cu piscurile infipte in cerul albastru, spre Tara Bascilor.

Am plecat sa cautam un loc ciudat, despre care citisem si auzisem ca e locuit de o populatie cu o vorbire
necunoscuta, fara legatura cu o alta limba europeana, dar sunand, in mod straniu, a romaneste.

O populatie incapatanata sa ramana agatata de munte si oierit, dispretuitoare fata de avantajele
industrializarii occidentale, dar infipta neclintit in traditie. Triburi dacice ratacite la marginea Imperiului
Roman? Tipare celtice, lasate deopotriva in Pirinei si Carpati?... Tara Bascilor pare un peisaj romanesc
miscat.

Sat basc

O fotografie usor expusa, alunecand uneori spre neclar. Un halou de lumina, asa cum era toamna pe care am
gasit-o in Pirinei, toamna aceea mirosind nebuneste a grozama si a lavanda salbatica, a ierburi si pajisti
fierbinti, prin care ciobani stravechi, deodata cu lumea, isi manau turmele pazite de caini.

Ciobanii basci, migrand in transhumanta pe varfuri de munte, purtatori de opinci cu nojite legate peste
picioare, inveliti in bunde pe care le joaca in spinare cand coboara la vale, in sarbatorile lor colorate si
vesele, pline de cantece leganate (ca doina) si de dansuri "purtate" (ca dansul fetelor de la Capalna), dansuri
rituale, stravechi.

Si la fel de "ucigatoare" (pentru un locuitor din Carpati) sunt si bisericile basce din piatra, vechi ca lumea,
atarnate de cer si de clopote, biserici cu turla lunga si ascutita, despre care ti-e frica sa crezi ca au aceeasi
sorginte cu bisericile din Maramures si din Salaj, desi cimitirele sunt pline, si-acolo, ca pe la noi, de cruci
rotunde, acoperite cu semne solare... Cam despre asta am scris, in primul septembrie de aur si bucurie, la
basci.



Romansii

In cautarea romansilor: Catalin Manole, Sanziana Pop, Andrei Cheran, Sorin Preda si Dia Radu

Septembrie, urmatorul an. Calatoriile europene ale revistei noastre continua. Ne insotiti acum in Alpii
Orientali, un taram fabulos, unde traieste o alta populatie extrem de asemanatoare cu noi, romanii: romansii,
o falanga iliro-traca, refugiata in urma cu mii de ani pe crestele muntilor ce fac parte astazi din teritoriul
Elvetiei, regiunea Engadin.

Vanatoarea de trecut romanesc ancestral este o aventura spirituala fara egal. Pe parcursul a cateva numere
de revista, am incercat sa va facem partasi, prin reportajele noastre, la emotia extraordinara pe care am trait-
o intalnindu-ne la o distanta asa de mare, printre ghetari si piscuri de piatra, cu oameni care vorbesc aproape
la fel ca noi.

Crescatori de vaci si de capre, neclintiti in traditia lor pastorala, romansii nu-si dau libertatea si limba
strabuna pe toate bogatiile dimprejur. Nu coboara, in ruptul capului, "la asfalt".
Candva, Nicolae Iorga i-a numit "fratii mai mici" ai romanilor. Bunii, frumosii frati ai nostri din Alpi...

Friulii

Alpii friulani

"Patrie dal Friul". Tara friulilor liberi: cel mai nordic si mai rasaritean tinut al Italiei, intins intre Alpi si marea
venetiana.

Vechi, salbatic, ca la facerea lumii. Ba chiar de-a dreptul miraculos pentru calatorul roman, uimit sa
descopere, prin asa strainataturi occidentale, plaiuri mioritice la fel ca cele de-acasa: pasuni inflorite si turme
imense de oi, sate batrane, risipite prin ascunzisurile muntilor, ca-n Maramures, Apuseni sau Bucovina, si-un
neam de oameni ce vorbesc o limba izbitor de apropiata de a noastra, habotnici in a-si tine ocupatiile
ciobanesti mostenite de mii de ani.

Friulii stiu de noi. Cunosc inrudirile lor cu Romania. Sunt convinsi ca ne tragem din aceeasi obarsie, mai
veche chiar decat Roma...; poate stramosii celti, prezenti, deopotriva, in Carpati si in Alpi, in genele
friulanilor si ale dacilor liberi din nord.

Si ce satisfactie mai mare poti avea, ca reporter, decat momentele in care treci prin asezari aflate la 3000 de
metri inaltime si aproape 2000 de kilometri departare de casa, saluti oameni pe strada, le spui de unde vii, iar
ei iti raspund bucurosi: "Ooo, noi cu voi siamo fratelli!".

Anglia si Scotia. Dacii de la capatul lumii

Scotia. Aripa gratioasa de la F.AS: Ines Hristea, Dia Radu, Sanziana Pop, Aurora Petan, Delia Hanzelik si
intrusii Florentin Popa si Bogdan Lupescu

O documentare asidua. Multi se indoiau c-am putea gasi ceva "romanesc" tocmai acolo, pe tarmurile
Atlanticului si prin insulele Marii Nordului. Ca vom intalni pe teren specialisti care sa confirme
impresionantele asemanari intre monumentele megalitice din insulele scotiene sau din Marea Britanie
(inclusiv Stonehenge) si cele de la Sarmizegetusa.

Ca vom descoperi pe imperialul zid al lui Hadrian "cea mai indepartata asezare dacica de pe pamant",
fabuloasa Banna, cetatea antica unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand pana azi urme de
nesters.

Banna - cel mai mare si mai vechi fort din toate cele de pe Zid, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe
vestigii, singurul locuit inca multe veacuri dupa destramarea Imperiului Roman de catre urmasii acelor
"stralucitori daci!", "briliantii daci!", asa cum ii numea profesorul Robin Birley, unul din cei mai prestigiosi
arheologi ai lumii cu care am avut privilegiul sa facem un interviu. Nimeni n-ar fi crezut. Si totusi, noi am fost
acolo!

Aromanii

Infloritorii, altadata, atat de prigonitii, astazi, aromani... Am alergat dupa ei ani la rand, dintr-o parte in alta a
Balcanilor, incepand cu Bulgaria si apoi prin tot nordul Greciei, pana in Macedonia si Albania, incercand sa
reconstituim acea uriasa "tara armaneasca" sud-dunareana, sa ne inchipuim uluitoarea ei inflorire de
altadata.

"Formula AS" pe urmele vlahilor aromani din Tesalia

Am zabovit zile intregi prin fiecare din orasele lor emblematice, Veria si Metsovo din Grecia, Korcea din
Albania, Ohrid si Bitolia din Macedonia, am calcat pe ruinele Moscopole-ului, "Mecca aromanilor", faimoasa
lor metropola de odinioara, unul din cele mai stralucitoare orase ale Europei, pradata si parjolita pana la
temelii de hoardele musulmane.

Ne-am inchinat la sfintii ortodocsi din bisericile Ohridului, am intrat in casa parintelui martir Haralamb
Belimace, "eroul si sfantul aromanilor", ucis cu bestialitate de greci la 1914, am ascultat de atatea ori
sfasietorul sau imn "Dimandarea parinteasca" ("Parinteasca mustrare"), cantat cu lacrimi, prin sate din
muntii albanezi sau din Pind, in seri albastre de septembrie...

Si-am plans si noi, cu sufletul, impreuna cu ei, pentru marea nedreptate care li se face si azi, abandonati fiind
in uitare, de politica actuala, fara drepturi, fara scoli, biserici, fara limba, persecutati cu-n sovinism
inimaginabil pentru acest veac "tolerant si european".

Acolo jos, sub Dunare, sunt sute de mii de oameni care inca vorbesc cea mai arhaica limba romaneasca,
care inca mai spera ca "Dimandarea" lor sa razbata pana la fratii invaluiti in ceturi, de care nu-i desparte
decat o mare apa curgatoare... Ce se poate face pentru ei? In ce ne priveste, asta am facut: noi, despre toate
astea, am scris!

Istro-romanii

O calatorie in urma careia chiar "s-a schimbat ceva". Cati dintre romanii de rand din Romania stiau ceva
concret despre istro-romani?

Printre istro-romanii din Susnevita

De aromani cu siguranta au auzit, fiindca multi dintre acestia s-au stabilit prin Dobrogea noastra si unii au
devenit chiar persoane publice. Dar cine a auzit de acea biata mana de oameni parasiti la capatul Balcanilor
si Dalmatiei, vreo 150 de "frati" singuratici, tarani tot mai "batari" (batrani), ce traiesc in cateva satuce
parasite din peninsula Istria, astazi croata?

Acesti romani anacronici, rupti de lume, altadata mii si mii, sunt un miracol al supravietuirii. Limba lor e
considerata "un muzeu viu al limbii romane vechi si al intregii Europe", trecuta in Cartea Rosie a UNESCO
drept una din cele mai mici si mai grav periclitate limbi ale lumii.

Am fost primii reporteri care i-am vizitat, sat cu sat, in toti anii de dupa Revolutie (si poate chiar in istorie).
Nici un politician roman nu facuse asta pana atunci, in anul 2007, nici un ambasador.

Nimeni din Romania nu mai vorbise cu ei de vreun secol, in afara de visatorul nostru prieten, medicul Petru
Ratiu de la Roma, si de doi profesori din Timisoara, prea putin cunoscuti. Cand ne-au vazut prima oara in
poarta, ne priveau ca pe niste "ciudati": "De unde-or fi astia? Cum se poate ca vorbesc la fel ca si noi?...".

Sanziana a gasit Vlahia
Nici unul nu fusese vreodata in Romania, nu-si imaginau ca graiurile noastre inca seamana asa mult. Ei bine,
dupa nici un an, insinguratii istro-romani nu se mai uitau la oaspetii din Romania ca la niste extraterestri. In
urma reportajelor noastre, s-au miscat lucrurile.

Multimi de scrisori si mesaje catre redactie: "Sa facem ceva pentru ei!", "Ma ofer voluntar!", "Donez carti!",
"Salvarea acestei limbi e si responsabilitatea noastra!"... S-au urnit fundatii, institutii, Ministerul Afacerilor
Externe, Institutul Cultural Roman.

S-a infiintat, in Jeiani, prima clasa de istro-romana. A fost schimbat ambasadorul de dinainte, care-si
recunoscuse ignoranta intr-un interviu, cu altul care e un adevarat luptator. "Zvonciarii" din Jeiani (un
renumit grup folcloric istro-roman) au fost invitati in Romania, sa concerteze in mari sali de spectacole.

Cercetatori tineri ne-au cautat, ne-au cerut informatii si au pornit intr-acolo, iar apoi au scris carti despre
istro-romani, facand repetate apeluri pentru salvarea acestei limbi. Nu stim daca, intr-adevar, se mai poate
salva ceva acum. Daca nu e deja prea tarziu, totusi.

Un lucru stim sigur: astazi, multi dintre cititorii nostri au aflat de istro-romani. Au aflat drama lor si nu-i vor
uita prea curand. Macar ei, cititorii nostri. Si macar pentru asta, putem si noi sa ne simtim putin fericiti...

Vlahii din jurul Romaniei

Serbia, Bulgaria, Bosnia, Muntenegru... Culmea, "romanii" cei mai apropiati de noi sunt si cei mai urgisiti.
Multi ani am revenit in mijlocul sarmanilor vlahi lipiti de hotarele Romaniei. Asta, in afara acelor traditionale
deplasari ale noastre de septembrie.

Pe urmele Vlahilor din Muntenegru

Am revenit cu revolta impotriva autoritatilor din aceste tari slave, atat de crude cu minoritatea romaneasca,
dar si impotriva politicienilor nostri care si-au abandonat semenii fara nici un regret. In Bulgaria sunt astazi
peste o suta de mii de romani.

Uitati, parasiti, ignorati de tara mama, a carei limba o vorbesc. In Valea Timocului sarbesc sunt si mai multi,
si mai napastuiti. Fara absolut nici o recunoastere, fara nici un drept romanesc.

Interzis: scoli, carti, biserica, televiziune, teama chiar si de a vorbi romaneste pe ulita satului. Dupa un
recensamant austriac, la inceputul veacului trecut, in Bosnia inca mai traiau cam trei sute de mii de romani
"istorici", cu radacini stravechi. Astazi, oficial, nu mai e nici unul.

Prezentul ne este bicisnic. Dar cat de bogata istoria... Doar intr-un singur cimitir dintr-un sat bosniac -
Cipulici - am trecut printre mormintele cotropite de buruiana a sute si sute de oameni despre care cronicile
bisericesti si chiar localnicii marturisesc ca toti au fost vlahi.

Asemeni acestei asezari sunt foarte multe acolo, pe pamantul, astazi, musulman. Sute si sute! Sate si orase.
Urme ale civilizatiei vlahesti am intalnit chiar si pe cele mai centrale strazi ale Sarajevo-ului. Cetinje, vechea
capitala regala a Muntenegrului, a fost intemeiata de un voievod vlah.

Cea mai veche biserica ortodoxa din acest oras este tot vlaha: Vlaska Crkva. O groaza de dovezi
impresionante de intaietate si vechime a vlahilor in Balcani, pe care istoricii nostri contemporani le ignora
din lene sau cu program.

Marturii ale unui trecut fabulos, datator de demnitate si de mandrie, pe care orice tara din lume l-ar fi
trasformat, pana acum, in glorie. Candva, la inceputul istoriei, traco-dacii si apoi misteriosii vlahi au fost cei
mai numerosi locuitori ai sudului si centrului Europei, o populatie pasnica si civilizatoare, bogata si mandra
de stirpea ei.

Romania din Bosnia

Astazi, oficial, vlahii nu mai exista nicaieri. Ba, mai grav, aproape nimeni nu-si aminteste sa fi fost vreodata.
Cati dintre romanii de pe strazile Bucurestiului stiu, azi, ceva despre vlahii din Bosnia sau Muntenegru? Nu
exista alt popor in Europa care sa fi pierdut, cu trecerea timpului, atatea teritorii din jurul sau si care - ironia
sortii! - nici macar sa nu stie ca le-a avut candva.

Doar noi, romanii de astazi! Asta a fost, de fapt, marea miza a campaniei "Formula AS", marele nostru
"pariu": sa le transmitem romanilor nostri, macar asa, ca o vaga stare de spirit, ideea a cat de mari au putut
sa fie candva! Cat de multi! Cat de intinsi! Cat de puternici!

Fara vorbe goale, pompos-nationaliste. Doar mergand la fata locului, vazand, citind si relatand. Simplu,
reportericeste.

Caci adesea si noi, seara, la un pahar de vin, stand la o masa prin cine stie ce coclauri din munti straini,
gandindu-ne impreuna la toate locurile pe unde am umblat, vazandu-le pe toate in intregul lor, nu ne-am
putut abtine sa nu ne uimim, exclamand: "Doamne! Cat de multi am putut sa fim, noi romanii! Toata Europa
cea veche e plina de noi!".

Este o datorie de suflet de a transmite si altora starea asta, pe care am trait-o: acest extaz, acest energizant
fara putere de comparatie - un anume fel de patriotism trait "pe viu", la fata locului. Starea asta ar fi cam asa:
daca stim cat de puternici am fost in trecut, cu siguranta vom fi puternici si astazi.


P.S: Anul trecut i-am gasit pe vlahi pe niste insule exotice din Adriatica, astazi croate, pana nu demult
apartinand Italiei. Cam cinci insule mari, aproape cat un judet de-al nostru, pline de peste o mie de ani cu
ciobani stra-romani, care isi aduceau turmele cu barcile in mijlocul marii.

Desi pare incredibil, lucrurile astea, pe noi, deja nu ne mai mira. Aventura gasirii de urme romanesti in lume
nu e nici pe departe a fi incheiata. Anul acesta vom porni din nou. Abia asteptam, inca de pe acum, magicul
septembrie. Sa mergem! Sa plecam! In fiecare an, pentru noi, aventura abia incepe...

(Cei ce vor sa citeasca toate textele referitoare la deplasarile noastre in strainatate pot folosi arhiva noastra
de pe internet: http://www.formula-as.ro/arhiva. Cautati numerele de revista publicate in perioada octombrie,
la jumatatea lunii - cam trei numere consecutive -, incepand din anul 2004 si pana in 2011.)