Funcţiile basmului / ale personajului

În „Morfologia basmului”, V.I. Propp pune insistent în lumină stereotipia basmului rusesc în special
şi a celui universal în general. Astfel, descoperă că acţiunile personajelor sunt aproximativ aceleaşi şi
derulate în aceeaşi ordine. El va numi aceste acţiuni funcţii: „Funcţiile personajelor constituie elemente fixe,
stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte. Ele sunt părţile componente
fundamentale ale basmului.”
Numărul acestor funcţii este, în concepţia lui Propp, limitat, mai exact 31.
1. Absenţa – „Unul din membrii familiei pleacă de acasă”. Este vorba de o plecare
temporară, la război, la pescuit, la lucru. Moartea părinţilor poate constituie o formă
întărită de absenţă.
2. interdicţia – „O interdicţie este specificată eroului”; o cameră, a douăsprezecea uşă etc;
3. încălcarea – „interdicţia este încălcată”. De obicei, răufăcătorul îndeamnă la încălcare.
4. iscodirea – „răufăcătorul încearcă să iscodească cum stau lucrurile”; unde a ascuns un
obiect, cum confecţionează ceva, Poate exista şi o formă inversă de iscodire atunci când
victima interoghează răufăcătorul etc.
5. divulgarea – „răufăcătorul obţine informaţii asupra victimei sale”;
6. vicleşugul – „răufăcătorul încearcă să–şi înşele victima pentru a pune stăpânire pe ea sau
pe averea ei”;
7. complicitatea – „victima se lasă înşelată ajutându–şi astfel, fără să vrea, duşmanul;
Eroul acceptă, se lasă convins de răufăcător. O observaţie ar fi că interdicţiile sunt
întotdeauna încălcate, iar propunerile înşelătoare, dimpotrivă sunt întotdeauna acceptate
şi îndeplinite.

8. a. prejudicierea – „răufăcătorul face un rău sau aduce o pagubă unuia din membrii
familiei”; Această funcţie este extrem de importantă deoarece ea reprezintă factorul
motor propriu-zis al basmului. Absenţa, încălcarea interdicţiei, divulgarea, reuşita
înşelăciunii pregătesc această funcţie, o fac posibilă sau îi uşurează pur şi simplu
concretizarea. Din această cauză, primele şapte funcţii pot fi considerate ca o parte
pregătitoare a basmului, în timp ce prejudicierea lansează intriga propriu-zisă, este
punctul ei de înnodare.

 Răufăcătorul răpeşte pe cineva;

 Răufăcătorul fură sau ia cu de-a sila unealta năzdrăvană;
 Răufăcătorul fură sau distruge recolta;
 Răufăcătorul fură lumina zilei;
 Răufăcătorul săvârşeşte un rapt în altă formă;
 Răufăcătorul vatămă trupeşte;
 Răufăcătorul determină obruscă dispariţie;
 Răufăcătorul cere să-i fie dată victima sau o ademeneşte;
 Răufăcătorul izgoneşte pe cineva;
 Răufăcătorul porunceşte ca cineva să fie aruncat în mare;
 Răufăcătorul vrăjeşte o făptură sau un lucru;
 Răufăcătorul săvârşeste o substituiere;
 Răufăcătorul dă poruncă să fie ucis cineva;
 Răufăcătorul săvârşeste un omor;
 Răufăcătorul închide în temniţă, ţine cu sila;
 Răufăcătorul ameninţă cu un act de canibalism;
 Răufăcătorul porneşte la război.

b. lipsa – „unuia din membrii familiei îi lipseşte ceva, doreşte să aibă un lucru oarecare”.
9. mijlocirea – „Nenorocirea sau lipsa sunt comunicate, eroului i se adresează o rugăminte
sau o poruncă, el este trimis undeva sau este lăsat să plece”:
Această funcţie introduce eroul în basm. Eroii basmului sunt de două feluri:
a. căutătorii (eroul caută fata răpită; caută ceva furat etc.)
b. eroul victimă (eroul este răpit sau izgonit de acasă)
Momentul mijlocirii există în ambele situaţii. Importanţa acestui moment constă în aceea
că el determină plecarea – sau trimiterea de acasă.
 Strigare publică într-ajutor, după care eroul este trimis să ajute pe cel în nevoie.
 Eroul este trimis direct să săvârşească o anume faptă;
 Eroul este lăsat să plece acasă;
 Nenorocirea este comunicată;
 Eroul izgonit este dus de acasă;
 Eroul condamnat la moarte este lăsat în taine să scape.
10. contraacţiunea incipientă – căutătorul acceptă sau se hotărăşte să întreprindă
contraacţiunea → acest moment este specific doar pentru basmele în care eroul este un
căutător.
11. plecarea – eroul pleacă de acasă. Această plecare este diferită de absenţa temporară.
Plecarea căutătorului are drept scop tocmai căutarea victimei, în timp ce plecare
eroului-victimă constituie începutul acelui drum fără căutări, de-a lungul căruia
eroul va trece prin felurite aventuri.
12. prima funcţie a donatorului – „Eroul este pus la încercare, iscodit, atacat etc,
pregătindu –se astfel înarmarea lui cu unealta năzdrăvană sau cu ajutorul năzdrăvan”;
 donatorul îl încearcă pe erou;
 donatorul îl salută şi îl iscodeşte pe erou;
 un muribund sau un mort cere să i se facă un serviciu
 captivul cere să fie eliberat;
 eroul este rugat să cruţe pe cineva;
 eroul este rugat să arbitreze într-o ceartă;
 alte rugăminţi;
 o făptură vrăjmaşă încearcă să-l ducă la pieire pe erou;
 făptura vrăjmaşă intră în luptă cu eroul;
 se arată eroului unealta năzdrăvană, i de propune un schimb pentru
obţinerea ei.
13. Reacţia eroului – eroul reacţionează la acţiunea viitorului donator. În majoritatea
cazurilor reacţia poate fi pozitivă sau negativă.
 Eroul face faţă (nu face faţă) încercării;
 Eroul răspunde (nu răspunde) la salut;
 Eroul aduce la împlinire (nu aduce la împlinire) rugămintea mortului;
 Eroul dă drumul captivului;
 Eroul cruţă pe cel care îi cere să-l lase cu viaţă;
 Eroul face împărţeala şi îi împacă pe cei care se certau;
 Eroul face un serviciu oarecare;
 Eroul scapă din cursa ce i se intinde atacând pe vrăjmaş cu mijloacele pe
care acesta vroia să le folosească împotriva lui;
 Eroul învinge sau nu învinge făptura vrăjmaşă;
 Eroul acceptă schimbul, dar foloseşte de îndată puterea năzdrăvană a
obiectului primit împotriva celui care i-l dăduse.
14. Înzestrarea, obţinerea uneltei năzdravane – unealta năzdrăvană intră în posesia
eroului; Uneltele năzdrăvane pot fi:
 Animale (calul, vulturul etc);
 Obiecte din care apar ajutoare năzdrăvane;
 Obiecte care au o însuşire miraculoasă;
 Calităţi dăruite direct, cum ar fi forţa, capacitatea de a se transforma în animale;
Formele de transmitere a uneltei sunt:
  Unealta este transmisă direct;
 Unealta este indicată;
 Unealta este produsă;
 Unealta este vândută şi cumpărată;
 Eroul obţine din întâmplare unealta năzdrăvană;
 Unealta năzdrăvană apare brusc cu de la sine putere;
 Unealta năzdrăvană este băută sau mâncată;
 Unealta năzdrvană este furată;
 Diferite personaje se pun ele însele la dispoziţia eroului.
15. deplasarea spaţială, călăuzirea – „Eroul este adus – în zbor, călare, pe jos – la locul
unde se află obiectul căutării lui”; De regulă, obiectul căutării se află într-o altă
împărăţie, pe un alt tărâm. Această împărăţie este fie foarte departe pe orizontală, fie
foarte sus ori foarte afund pe verticală. Mijloacele de comunicaţie pot fi aceleaşi în toate
cazurile, dar marile înălţimi şi marile adâncimi dispun de forme specifice.
 Eroul zboară prin aer;
 Eroul se deplasează pe pământ sau pe apă;
 Eroul este condus;
 Eroului i se arată drumul;
 Eroul se foloseşte de mijloace imobile de comunicaţie;
 Eroul urmăreşte o dâră de sânge.
16. lupta – eroul şi răufăcătorul intră în luptă directă;
17. marcarea, însemnarea – eroul este însemnat. I se face un semn pe corp sau i se dă un
obiect;
18. victoria – răufăcătorul este învins;
19. remedierea – nenorocirea sau lipsa iniţială este remediată;
20. întoarcerea – eroul se întoarce;
21. urmărirea, goana – eroul este urmărit, iar urmăritorul se transformă în animale,
fenomene ale naturii etc.;
22. salvarea – eroul scapă de urmărire; el presară obstacole, se transformă la rândul lui,
evită ispitele;
23. sosirea incognito – eroul soseşte acasă sau în altă ţară, fără să fie recunoscut;
24. pretenţii neîntemeiate – falsul erou formulează pretenţiile sale neîntemeiate;
25. încercarea grea – eroul are de făcut faţă unei grele încercări: mîncat / băut peste măsură,
foc, ghicit, ascuns;
26. soluţia – încercarea este trecută cu succes;
27. recunoaşterea – eroul este recunoscut;
28. demascarea – răufăcătorul sau falsul erou este recunoscut;
29. transfigurarea – eroul capătă o nouă înfăţişare;
30. pedeapsa – răufăcătorul este pedepsit;
31. căsătoria – eroul se căsătoreşte şi se înscăunează împărat.
Propp atrage atenţia asupra faptului că nu sunt obligatorii într –un basm toate funcţiile şi că ele se
pot manifesta şi în perechi, cum ar fi: interdicţie – încălcare, luptă – victorie, urmărire – salvare.

În „Povestea lui Harap – Alb”, se manifestă o bună parte din aceste funcţii:
1. Harap – Alb pleacă temporar ca să aducă salată, pietre nestemate, fata Împăratului Roş;
2. I se interzice, sub forma sfatului părintesc, să se ferească de omul spân şi omul roş.
3. Pentru că sfatul părintesc are valoarea unei porunci, nesocotirea lui seamănă cu păcatul originar.
Mântuirea se va obţine după grele încercări.
4. După ce pune capacul fântânii, Spânul pune întrebări.
5. El află totul despre erou.
6. Ca să –l poată înşela pe băiat, aruncă apa din ploscă şi –l face să ajungă la fântână foarte însetat.
7. Naiv, fiul craiului se lasă uşor înşelat. La înşelarea lui contribuie şi slăbiciunea pe care o
manifestă în timpul probei labirintului.
 Povestirea
Hanu – Ancuţei, Mihail Sadoveanu

• „Hanu – Ancuţei” vede lumina tiparului în 1928, dar povestiri izolate au fost publicate în revista
„Viaţa românească” între 1922 şi 1927, prima povestire apărând în „Adevărul literar şi artistic” în
1921.Elaborarea cărţii a durat şapte ani.
• Mult mai târziu, Sadoveanu a dezvăluit câte ceva despre lumea de la care a pornit scrierea cărţii:
„Hanu – Ancuţei nu e o ficţiune. A existat în realitate şi avea faimă în veacul trecut. Ruina lui a
stăruit până acum vreo zece ani; pe urmă moştenitorii ultimi şi –au împărţit materialul, construind
două gospodării modeste nu departe una de alta. Se pot vedea şi acum pe şoseaua naţională care vine
dinspre Cornu Luncii şi trece la Roman urmând cursul Moldovei…”
• Receptarea operei :
 Aproape toate exegezele ulterioare recunosc în „Hanu –Ancuţei” puntea dintre cele două
mari perioade ale creaţiei sadoveniene, închidere a unei epoci şi maniere stilistice şi
deschidere spre temele şi retorica marilor cărţi, sinteză şi geneză totodată;
 „Apărută în 1928, « Hanu – Ancuţei » închide prima epocă a creaţiei povestitorului şi
deschide o alta: este capodopera de la răscruce.” (Nicolae Manolescu – Sadoveanu sau
utopia cărţii)
 „Hanu – Ancuţei este cartea povestirilor, a istorisirilor de demult, a iniţierii în arta
desăvârşită a naraţiunii! Căci ciclul acesta are valoarea unei « arte poetice » pentru
înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale
genului.” (Ion Vlad – Povestirea sau destinul unei structuri epice”
• „Hanu - Ancuţei” încununează strădania scriitorului de a –şi descoperi toposurile proprii şi
inconfundabile: hanul, crâşma, iarmarocul, moara de lângă apă sau de la încrucişarea de drumuri;
toate alcătuiesc nu numai locuri de întâlnire şi trecere, ci şi ceremonialuri ale petrecerii, ale
înţelepciunii şi ale istorisirii;
• Modelele identificate de critica literară situează „Hanu –Ancuţei” la confluenţa ciclurilor orientale,
cunoscute şi unele chiar traduse de Sadoveanu ( O mie şi una de nopţi; Esopia; Sindipa; Halima), cu
ciclurile medievale şi renascentiste ale Europei apusene (Povestiri din Canterbury de Chaucer;
Decameronul de Boccaccio; Heptameronul de Margareta de Navarra). Toate au aceeaşi tehnică
narativă – „povestirea în ramă”;
• Povestea în poveste sau povestirea în ramă presupune:
a) povestirea – cadru →reprezintă a zecea povestire, cea care are loc „într –o toamnă aurie” la Hanu
–Ancuţei, naraţiunea se desfăşoară la persoana a III-a, naratorul fiind martor la toate poveştile
spuse la han;
b) povestirile propriu –zise →cele nouă povestiri cu subiect propriu, care nu depind de celelalte
povestiri;
• Povestirea în ramă include 9 povestiri spuse de 9 naratori, diferiţi în aceeaşi împrejurare şi în acelaşi
cadru; cea de–a zecea le încadrează pe cele 9 prin tehnica inserţiei; ea este rama, liantul dintre
povestirile propriu –zise şi aparţine vocii supranaratorului (a naratorului generic). Acest narator este
al povestirii–cadru şi a asistat ca martor la cele nouă povestiri:
• Devine ascultător;
• Nu are nume dar este acceptat de ceilalţi;
• Se poate identifica prin persoana I;
• Rolul naratorului generic:
• Prezentarea atmosferei exterioare a hanului;
• Introducerea în scenă a unui nou narator;
• Prezintă modul în care este întreţinută atmosfera benefică a povestirii;
• Prezintă elemente de portret ale naratorului secund;
• Precizează modul în care povesteşte naratorul secund;
• Prezintă atitudinea ascultătorilor faţă de cele povestite;