Mirajul resurselor.

Despre ce nu vorbesc economistii romani cand vorbesc despre aur si gaze

Exploatarea unor resurse precum gazele de sist sau aurul nu aduc deloc o dezvoltare pe termen lung a tarii. Dar ce ar aduce-o. De Marcel Ionescu-Heroiu Articol aparut in revista FP Romania nr. 35 (august/ septembrie 2013) Vad cu stupefactie la televizor inca un asa zis expert de-al nostru, care proclama gazele de sist drept salvarea Romaniei, calea noastra spre dezvoltare. Avem multi asemenea ,,experti", desi nici unul nu pare sa fi studiat sau profesat in domeniu. Ce ma frapeaza cel mai tare nu este ca sunt atat de multi cei care sustin proiectele de exploatare grabnica a resurselor, ci faptul ca nu exista o voce care sa explice profesionist si coerent dimensiunea paguboasa, pentru orice tara, a unor asemenea exploatari. Nu s-a gasit nici un economist mai rasarit care sa explice ca in economie nu tot ceea ce este in plus este si bun. Putem demonta foarte repede argumentele celor care spun ca exploatarea resurselor aduce dezvoltare economica. Ganditi-va la tari precum Kuweit, Qatar, Arabia Saudita sau Emiratele Arabe Unite. Au bani, dar le consideram tari dezvoltate De cand le-a pus Dumnezeu mana in cap si au gasit petrol, niciuna nu a reusit sa genereze un sector economic alternativ la exploatarea resurselor. Mai simplu, nu au reusit sa genereze dezvoltare. In 1950, Kuweitul si Qatarul aveau un PIB pe cap de locuitor de sase ori mai mare decat Franta sau Germania. De 6 ori mai mare! Dupa 60 de ani de ,,dezvoltare", aceste tari au ajuns la fantastica performanta de a avea un PIB per capita de doua ori mai mic, si nici nu sunt tari unde lumea sa se inghesuie sa ajunga. Mai mult, asa cum este evident din graficele alaturate, performanta tarilor dependente de exploatarea resurselor este victima a hazardului - in contrast evident cu tarile cu o economie reala. Pentru mai toate tarile, dar in special pentru tarile sarace si cele in curs de dezvoltare, resursele naturale sunt un cancer - valabil si pentru tari precum Norvegia, Canada sau Australia, dar nu intram in detalii aici. Resursele naturale aduc bani, pe moment, dar nu si fericirea, pe termen lung. Pentru Romania, pornirea exploatarii gazelor de sist sau pornirea exploatarii aurului de la Rosia Montana nu numai ca ar avea efectele sociale si de mediu de care ne temem, dar ar avea si o serie de efecte economice perverse. In esenta, pornirea unor astfel de exploatari la scara mare risca sa puna economia reala pe butuci - atat la nivel macro, cat si la nivel local. Iata de ce. Blestemul pamantului Paradoxul tarilor care au resurse naturale, dar nu au o dezvoltare economica stabila, este cunoscut in lumea economica sub termenul de ,,Boala Olandeza" (The Dutch Disease). Termenul a aparut in 1977, dupa o analiza pe care revista The Economist a facut-o decaderii economiei olandeze in 1959. In acel an, mai mult sau mai putin prietenii nostri din Vest au dat peste un substantial zacamant de gaze naturale. S-au apucat, bineinteles, sal exploateze - si s-au pus si pe incasat. La scurt timp, au observat ca celelalte sectoare ale economiei - in special motorul industrial (gen Phillips) - au avut de suferit. Economia reala intai a tusit, apoi a inceput sa horcaie. A contractat o boala. Boala Olandeza opereaza relativ simplu. Pentru orice tara, disponibilitatea resurselor este o tentatie mare. Exploatarea si vanzarea acestor resurse genereaza venituri imediate, in surplus fata de economia reala. Binecuvantarea este, insa, un blestem bine deghizat. Surplusul pune presiuni asupra monedei nationale, a carei apreciere descurajeaza exporturile. Fiecare leu scos din exploatarea resurselor va concura cu leii generati de alte sectoare economice. Problema este ca tocmai acele ,,alte" sectoare sunt cele care permit dezvoltarea sustenabila. Iar concurenta mai este si neloiala.

Bineinteles, faptul ca exploatarea resurselor poate genera un fenomen de tipul bolii olandeze nu este un indemn pentru a taia acest sector de pe fisa economica a unei tari. Daca resursele sunt exploatate intr-un mod sustenabil si inteligent, daca sunt folosite pentru a ajuta alte sectoare ale economiei romanesti (adica sa fie folosite pentru a genera plus-valoare in economia locala, nu pentru a fi exportate ca materie prima), atunci se poate genera bunastare si din acest domeniu. Mirajul banilor Unul dintre principalele motive folosite pentru a justifica pornirea de exploatari controversate este faptul ca vor genera venituri suplimentare la bugetul de stat, iar aceste venituri suplimentare vor fi folosite pentru investitii publice cheie - gen autostrazi, scoli, spitale etc. De cele mai multe ori acest lucru nu se adevereste! Chiar si daca Romaniei i-ar reveni o redeventa substantiala din aceste exploatari, acesti bani in plus nu vor insemna neaparat ceva bun pentru economie. Exista sanse foarte mari ca banii castigati din exploatarea resurselor sa nici nu fie folositi pentru investitii. Nu pentru ca guvernul nu ar dori sa faca asta, ci pentru simplul motiv ca proiectele de investitii complexe necesita timp, energie, si vointa - lucruri greu de realizat cu salariile din sectorul public. Rata la care au fost absorbiti cei aproape 20 de miliarde de euro de primit de la Uniunea Europeana demonstreaza lucrul acesta destul de bine. Norocul cu fondurile structurale este ca sunt gandite pentru investitii complexe, in diferite domenii. UE ne-a impus sa cheltuim banii cu cap. Fara acest factor de coercitie, tendinta naturala a autoritatilor este sa cheltuie banii pe ce e mai usor. Romania are o asemenea experienta apropiata. Boom-ul economic din anii 2000-2008 a adus sume substantiale la buget. In acest interval de timp, bugetul statului roman a crescut de 3,4 ori - de la aproximativ 17 miliarde de euro in 2000 la aproximativ 47 de miliarde in 2008. Pentru comparatie, bugetul totalizat al tarilor UE a crescut de numai 1,3 ori in acelasi interval de timp. Banii in plus pe care i-a adunat statul roman n-au mers, insa, decat arareori spre proiecte strategice. In cea mai mare parte, au fost folositi pentru largirea aparatului de stat. Intre 2000 si 2008 numarul angajatilor la stat a crescut cu 17%, in timp ce numarul total al angajatilor a crescut cu doar 1,3%. Mai mult, veniturile bugetarilor au crescut de 6,5 ori (ne-ajustate cu inflatia), in timp ce veniturile tuturor angajatilor au crescut de 5,2 ori. In felul acesta, sectorul public a ajuns sa concureze cu sectorul privat - cum s-a intamplat si in Grecia inainte de crash -, si pentru multi a devenit mai rentabil sa lucreze la stat decat in mediul privat. Nu sunt un avocat al salariilor mici in sectorul public - chiar dimpotriva. Dar cresterea numarului de angajati in sectorul public, mai ales intr-o perioada de boom, inseamna o piata a muncii mai mica pentru sectorul privat. Daca banii din exploatarea resurselor nu fac altceva decat sa largeasca aparatul de stat - cum e foarte posibil sa se intample daca ne uitam la experienta noastra recenta -, exista multe sanse ca economia reala sa primeasca o lovitura in plus. Capitalul uman O economie veritabila este suma oamenilor din care este alcatuita, nu suma resurselor naturale pe care le detine. Roy Harrod, Evsey Domar, Bob Solow si Paul Romer au pus bazele teoriei cresterii economice. Solow a primit premiul Nobel pentru Economie, Romer ar trebuie sa-l primeasca, iar ceilalti doi l-ar fi primit daca ar fi trait mai mult. Concluzia pe care ei o trag, dupa o analiza atat teoretica cat si empirica, este ca singurul mod prin care o tara poate sa mentina o rata de crestere constanta este prin incurajarea si promovarea capitalului uman. Esenta teoriei moderne a cresterii economice, teorie pe care toti politicienii ar trebui sa o stie, este simpla: pentru ca o tara sa aiba crestere economica sanatoasa trebuie sa isi cladeasca economia pe progres tehnologic endogen. Pentru a avea progres tehnologic, o tara trebuie in primul rand sa investeasca in oameni si sa-i incurajeze sa se realizeze ca persoane si ca profesionisti - indiferent daca o fac in tara sau in strainatate. De altfel, remitentele, sumele trimise acasa de romanii care lucreaza in strainatate, au ajuns in ultimii ani sa reprezinte mai mult decat investitiile straine directe in tara (vedeti graficul de mai jos). Viitorul unei tari nu se cladeste pe ce se gaseste in subsolul ei - oricum, nu este meritul nostru ca acele resurse se afla acolo. Viitorul unei tari se cladeste prin plus-valoarea creata de fiecare dintre noi. De oameni ar trebui sa aiba grija alesii nostri, nu de bogatiile din subsol. Sa le lasam pe acestea acolo, pana cand vom avea tehnologiile pentru a le exploata inteligent. Chiar daca mersul prost al economiei in prezent este un motiv serios pentru a genera venituri de unde putem, este important sa fim responsabili si sa nu sacrificam o perspectiva de dezvoltare pe termen lung doar pentru rezolvarea unei probleme presante pe termen scurt. Marcel Ionescu-Heroiu a obtinut un doctorat in Dezvoltare Regionala la Cornell University (Ithaca, New York), iar acum este Specialist Senior pe Dezvoltare Sociala la Banca Mondiala. Articolul este scris in nume propriu.