PARTICULARITĂŢI ALE DISCURSULUI NARATIV ÎN POVESTIREA

NEGUSTOR LIPSCAN
de Mihail Sadoveanu
Povestirea, ca specie literară, este o naraţiune limitată la o singură întâmplare relatată, de cele mai multe ori,
la persoana I; ea presupune ca povestitor fie un martor, fie un personaj implicat în acţiune.
În epica românească, povestirea are o configuraţie proprie determinată de tradiţia folclorică:
- relaţia explicită povestitor – ascultător îi conferă oralitate;
- respectă un ceremonial al spunerii (adresări, captarea atenţiei, cucerirea ascultătorilor, verificarea
atenţiei);
- presupune o atmosferă (de petrecere, sfat, intimitate);
- evocă un timp vag istoric, de cele mai multe ori, mitic;
Există mai multe tipuri de povestire:
- povestirea în povestire care presupune multiplicarea nucleelor narative;
- povestirea în ramă care presupune o povestire cadru, povestitorii transformându-se în personaje
ale naraţiunii.
Tipuri de naratori:
- naratorul-personaj;
- naratorul-martor;
- naratorul-“colportor” (se implică afectiv în naraţiune; nu a luat parte direct la evenimente)
Timpul textului narativ:
- timpul din istorie cu caracter pluridimensional (cosmic, mitic, legendar,istoric, psihologic);
- timpul din discurs cu caracter unidimensional;
- timpul lecturii, al perceperii textului.
Acestor trei timpuri interne le corespund trei timpuri externe: istoric, al autorului, al cititorului.

Hanu–Ancuţei “realizează în istoria povestirii româneşti o mitologie supremă cu ajutorul unui

sistem narativ desăvârşit” (Ion Vlad). Povestirile cuprind un univers caracteristic sadovenian, dominat de
sentimentul trecerii timpului şi al caducităţii lucrurilor omeneşti.
Spaţiul este al hanului-cetate din Moldova adică real-terestru şi, în acelaşi timp, legendar. Un spaţiu
al focului (al vieţii curente) şi al cenuşii (al amintirii) în care lumea apare prin reducţie în experienţele ei
capitale, comunicate cu farmec şi înţelepciune.
Timpul este al jumătăţii secolului XIX, dar şi al “petrecerilor şi poveştilor”; aparţine autumnalului,
recapitulărilor stinse, căci povestitorii, vârstnici, se instalează într-un timp mitic, regăsit.
Dintru început, farmecul e creat prin referirile la spaţiu şi timp, căci descrierile şi retrospecţia adaugă
epocilor revolute un miraj al depărtării.
Aburul de mister şi interesul îl stârnesc şi îl menţin şi personajele, căci toţi au nostalgia arhetipurilor
impozante sau măcar al epocilor mai vechi, luate ca termen de comparaţie (mai toţi se referă la cealaltă
Ancuţă).
Compoziţia e savant orchestrată: nouă povestiri condensate alcătuiesc un tot unitar , printr-o gradare
dramatică. Conexarea lor se face prin intermediul încadrării în a zecea povestire-ramă care conţine motivul
povestirii. Trei serii a trei povestiri se derulează cu ajutorul a nouă naratori sau participanţi (personaje) ale
evenimentului narat. Ele sunt legate prin vocea naratorului-evocator al hanului şi a două personaje (unul
personaj-narator): comisul Ioniţă, care organizează abil scenariul următoarelor istorisiri, şi Ancuţa, care
asigură atmosfera de “petrecere” de la han (este o coordonată a timpului hanului, alături de “poveste”).
Naratorul-evocator, auctorial, supra-naratorul apare la începutul a şapte povestiri şi la finalul a şase
dintre ele. El, iniţial, dă amănunte în legătură cu timpul în care se povesteşte, iar la final descrie starea
sufletească a povestitorilor sau reacţia ascultătorilor, momentul la care s-a ajuns.
 Planurile pe care evoluează naraţiunea alternează; planul prezent în care se plasează memoria
evocatorului de la han se conjugă cu planul trecutului, cu vremea naratorilor.
Dintre toate cele nouă povestiri, cea mai convingătoare argumentare a ceea ce este caracteristic
speciei o oferă cea de a şaptea, Negustor lipscan în care contează cel mai mult oralitatea, ceremonialul
spunerii. Accentul cade pe regia spunerii, nu pe relatarea întâmplărilor. Textul se susţine prin urmărirea
permanentă a jocului actorilor şi a tot ce implică el: mişcare, gestică, tonalitate, limbaj.
Punerea în scena a apariţiei lui Damian Cristişor la han urmează, ca de fiecare dată, după promisiunea
comisului Ioniţă pentru o nouă poveste, mult mai captivantă: întâi se aud strigăte şi zarvă, , urmează gestul
tuturor de a întoarce capetele spre negura serii, semn că se întâmplă ceva deosebit, întrebarea comisului,
apariţia Ancuţei cu fânarul, intervenţia căpitanului Isac, care mai coboară puţin din tensiunea clipei, lămurind
cauza agitaţiei, urmată imediat de confirmarea comisului şi a povestitorului însuşi. Din acest moment
interesul se mută spre descoperirea identităţii drumeţului. Şi acum tipicul este acelaşi: mai întâi auzim pe
cineva dând bineţe cu voie-bună, intervin apoi comentariile personajelor, vocea capătă şi un trup, se rosteşte
un nume, dialogul se înteţeşte prin implicarea celorlalte personaje, nou-venitului îi sunt descrise înfăţişarea,
gesturile etc: „un bărbat bărbos cu căciulă şi giubea. Barba-i era rotunjită de foarfece; râdea cu obrajii plini şi
bogaţi de creştin bine hrănit”.
Negustorul Dămian se integrează firesc în societatea hanului, căci este un om căruia îi plac
tovărăşiile, vorbăreţ, cunoscut al locului, deci iniţiat, născut în zodia leului şi sub stăpânirea soarelui, după
cum întăreşte moş Leonte zodierul, şi mai ales pentru că vine dintr-o călătorie la Lipsca, aducând povestea
unui drum necunoscut celorlalţi.
Intrând în rolul de narator, negustorul se înscrie în ritualul povestirii. El evocă mai întâi pretextul
plecării sale, îi familiarizează pe ascultători cu itinerarul de la Iaşi la Huşi, peste Prut, la Tighina şi la Nistru,
apoi la Liov şi la „Straţburg”, până la un târg ce „se cheamă Pariz”. Călătoria stă sub semnul binelui şi, deşi
negustorească, nu este lipsită de implicaţii ritualice: „ş-am pus pe părintele Mardare să-mi cetească pentru
drum, pentru primejdii, pentru boli. Ş-am şezut în genunchi sub sicriul sfintei, rugând-o să m-ajute”.
Spre deosebire de povestirile anterioare, cea a negustorului lipscan se întemeiază pe dialogul uimit
dintre cel venit din Ţara Nemţească şi oamenii locului, minunaţi de ciudăţeniile auzite (căsuţe pe roţi,
ceasornice şi pălării, case una peste alta, carne fiartă şi bere) şi mândri de ceea ce le oferă Ţara Moldovei
(crap la proţap şi pui în ţiglă, miel fript tâlhăreşte, sarmale şi vin). Comparaţia, realizată cu umor şi subtilitate
prin succesiunea alertă de întrebări şi răspunsuri, se încheie savuros cu exclamaţia căpitanului Neculai
Isac:”Apoi atuncea, dacă n-au toate acestea, nici nu-mi pasă! Să rămâie cu trenul lor şi noi cu Ţara
Moldovei”.
Spaţiul străin se reface din perspectiva deformată a ascultătorilor care se simt protejaţi în decorul
atemporal şi paradiziac al hanului, cu încuviinţarea tacită a negustorului, care devine astfel complice
tovarăşilor de vorbă, deşi se pregăteşte să anunţe şi beneficii ale ţinutului îndepărtat: învăţătura, dreptatea şi
cinstea.
Jupân Dămian îşi joacă rolul de narator magistral: atenţia, supunerea cu care se lasă interogat sau cu
care ascultă fiecare dintre observaţiile, chiar jignitor-neîncrezătoare ale celorlalţi (naratarii) pot fi plasate în
zona incertă a ironiei disimulate în solicitudine, semn al unei îndelungate şi pătrunzătoare cunoaşteri a
oamenilor şi a locurilor.
O relaţie aparte o are Damian Cristişor şi cu unul dintre regizorii spectacolului spunerii, Ancuţa cea
tânără. Pe tot parcursul textului, povestitorul sugerează, prin comentarii sau aluzii abia schiţate, a nume
complicitate între negustor şi Ancuţa. Se cunosc mai de mult şi poate mai mult decât atât. Lucrul devine
evident în final, când aflăm că jupân Dămian este încă holtei, iar Ancuţa apare ca din întâmplare, „părând
speriată de atâta zvoană, însă zâmbind în colţul gurii” şi primind un cu totul alt dar de la negustor decât cele
oferite vameşului, hoţului şi privighetorului.
Aşadar, călătorie, surpriză, cunoaştere, nedumerire, orgoliu, conservatorism şi deschidere, bănuită
dragoste, experienţă şi, mai presus de toate, darul de a le transmite celorlalţi. Toate sunt argumente care
transformă cea de a şaptea povestire a ciclului într-una exemplară pentru ceea ce a fost numit ceremonialul
spunerii la Sadoveanu.