SPATIUL SI TIMPUL 1.Evolutia istorica a reprezentarilor despre spatiu si timp 2.Unitate si diversitate in intelegerea spatiului si timpului 3.

Abordari filosofice actuale ale spatiului si timpului 1.EVOLUTIA ISTORICA A REPREZENTARILOR DESPRE SPATIU SI TIMP a)Introducere Filosofia se naste din cotidian (pretextul dialogurilor platoniciene este reprezentat de cele mai multe ori de intrebari simple) si se desfasoara ca o departare continua de acesta, ca metodologie , limbaj sau continut. Problema spatiului si timpului trebuie tratata in contextul larg al existentei, in conditiile in care orice existenta umana este una spatio- temporala si in plus este stict delimitata de orizontul temporalitatii.Sentimentul trecerii timpului este intim inradacinat in structura fiintarii umane: vorbim mereu in cele mai banale contexte despre timp, si se pare ca existenta timpului nu este pusa de nimeni la indoiala . Insa atunci cand ni se cere sa explicam conceptele de spatiu si timp lucrurile devin brusc foarte complicate si problema isi dezvaluie adevarata ei complexitate ;notiunile par ca nici nu au nevoie de vreo lamurire iar statutul lor se apropie de cel al conceptelor -dela -sine-intelese(Heidegger). Ca subiect al cunoasterii timpul este acesibil in doua feluri : -prin intermediul perceptiei (timpul subiectiv):nu putem vedea timpul propriu zis, dar il regasim in schimbarea perceputa la nivelul existentei materiale;succesiunea zi -noapte , imbatranirea, distrugerea sau generarea lucrurilor sunt simptome perceptibile ale scurgerii timpului.De asemenea se aduce deseori in discutie un anumit sentiment interior pe baza caruia scurgerea timpului este perceputa ,iar in acest sens putem vorbi despre momente sau intervale de timp privilegiate. -prin intermediul gandirii(timpul obiectiv):fizica clasica(mecanica) leaga notiunile de spatiu si timp de miscarea obiectelor;in acest caz timpului i se atribuie omogenitate , unidimensionalitate si ireversibilitate . Timpul poate fi definit ca durata(persistenta)a unor procese(continuitate temporala)sau ca succesiune a evenimentelor adica perioada scursa intre doua evenimente consecutive (discontinuitate temporala).Coexistenta (simultaneitatea)poate caracteriza si ea ,din punct de vedere temporal , desfasurarea unor procese. Istoria filosofiei marcheaza multitudinea perspectivelor din care problematica spatiotemporalitatii a fost abordata, cum ar fi de exemplu ciclicitatea timpului,raportul dintre timp si constiinta umana (este timpul o existenta in sine sau doar o proiectie a mintii umane?),raspunsul la intrebarea daca timpul si spatiul sunt dependente sau nu de procesele materiale si evenimentele care se produc. b)Spatiul si timpul in contextul sacralitatii religioase Religia introduce in viata popoarelor o distinctie care marcheaza atat viata comunitatilor cat si pe cea a indivizilor,determinand o serie de atitudini , viziuni si comportamente specifice.E vorba pe de o parte de lumea divinului, a zeilor,iar pe de alta parte de lumea oamenilor care se straduiesc din rasputeri sa imite si sa se situeze cat mai aproape de modelul divin.Aceasta distinctie functioneaza in toate sferele sferele vietii omenesti si ea va fi de altfel cheia interpretativa a modului in care vom putea

intelege spatiul si timpul in planul sacralitatii religioase. Miturile cosmogonice descriu in general crearea lumii ca o trecere de la haos(starea primordiala a universului) la ordine(oo),iar acesta trecere se realizeaza prin interventia activa a unei divinitati.Zeul este cel care da regula lumii pe care o creaza, aducand cu sine promisiunea fericirii vesnice pentru cel care respecta norma , sau ,dimpotriva pedeapsa cea mai teribila pentru cel care o incalca.Pentru mentalitatea preponderent religioasa spatiul si timpul, ca spatiu sacru si timp sacru, reprezinta acele repere care ordoneaza lumea desprinsa prin vointa divina din inlantuirea haosului primordial si ,ca atare, tot ceea ce are legatura cu acesta divinitate va fi connsiderat sacru. In Vechiul Testament ni se spune in legatura cu geneza timpului:Si a zis Dumnezeu <<Sa fie luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pe pamant, sa desparta ziua de noapte si sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii.>>(V.T. , Geneza,I,14).In acest caz timpul se leaga de schimbarile care au loc in natura, alternanta zi-noapte, succesiunea anotimpurilor,si ca atare el este o consecinta a ordinii instituita prin creatia divina. Viata omului nu dobandeste sens decat prin apelul la sacralitate, prin contactul cu ceea ce este sfant,sacru, iar ceea ce depaseste sfera sacralitatii este in esenta sa supus demonicului, distrugerii. O alta problema este cea raportului dintre timpul divin(timpul sacru) si timpul omenesc (timpul profan), sau altfel spus dintre eternitate si durata.Eternitatea este legata de nemurirea a tot ceea ce apartine divinului:in primul rand zeii sunt nemuritori si prin esenta lor ei nu apartin timpului,apoi ,adeseori sufletele au fost considerate si ele ca fiind nemuritoare.Mitologia greaca, crestinismul ,precum si alte religii vor consimti la posibilitatea omului de a accede la eternitate in anumite conditii:este vorba de cele mai multe ori de respectul acordat unor precepte morale, desi lucrurile nu pot fi in mod absolut generalizate in sensul unui calcul strict economic,putand exista iluminari ,strafulgrari ale constiintei care ii pot revela omului eternitatea.Iata Adam s-a facut ca unul dintre Noi,cunoscand binele si raul.Si acum nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci !...(V.T. ,Geneza , III, 22 ) exprima tocmai aceasta posibilitate a omului de impartasi conditia de nemuritor a zeului. Alte mitologii resping insa eternitatea timpului divin:mitologia vedica considera spre exemplu, ca universul este supus unei distugeri periodice(pralaya),iar la fiecare 1000 de cicluri se produce Mahapralaya(marea distrugere) cand totul e mistuit de focul universal si insusi Brahman,sufletul universal ,dispare.La fel stau lucrurile in mitologiile scandinave, cand in Ragnarkr(destinul final al zeilor) intregul univers,inclusiv zeii,sunt supusi distrugerii. c)Timpul sacru si timpul profan-conceptia lui Mircea Eliade Analizand raportul dintre sacru si profan in conexiune cu problema timpului Mircea Eliade remarca:...Timpul nu este, pentru omul religios, nici omogen, nici continuu. Exista intervale de Timp sacru,timpul sarbatorilor(periodice,in majoritate); exista , pe de alta parte ,Timp profan, durata temporala obisnuita in care se inscriu actele lipsite de semnificatie religioasa.(Eliade, Sacrul si profanul , p.64) Diferenta dintre cele doua tipuri temporale este una esentiala:...Timpul sacru este ,prin insai natura lui,reversibil,(...)este un Timp mitic primordial devenit prezent.(idem) Timpul sacru este asadar acel timp al Inceputului, este timpul Creatiei,pe care omul incearca sa-l regaseasca prin intermediul riturilor si al sarbatorilor.Spre deosebire de acesta,timpul profan este timpul cotidian, al preocuparilor obisnuite-Eliade foloseste termenul de durata profana-am putea spune un timp al unei perpetue decadente, pentru ca,cu cat se indeparteaza(spatial si temporal) mai mult de momentul originar al

creatiei ,lumea se degradeaza alunecand spre haos. Pentru omul nereligios (desi Eliade va nega existenta ateului absolut) timpul se infatiseaza sub forma unei continuitati , neintrerupta decat de momentul fatal al mortii:In pofida multiplicitatii ritmurilor temporale pe care le simte si a intensitatii lor diferite, omul nereligios stie ca este vorba mereu de o experienta umana in care nu se poate insera nici o prezenta divina.(M.Eliade,Sacrul si profanul,p.66).Cu totul altfel stau lucrurile in ceea ce priveste raportarea la timp a omului religios:ireversibilitatea timpului profan este depasita in momentul in care acesta se situeaza intr-un fel sau altul intr-un cadru spatio- temporal sacru.Sarbatoarea religioasa reprezinta de fapt o abolire a timpului profan si de asemenea sarbatoarea religioasa nu inseamna o comemorare a unui anumit eveniment exceptional , ci o reiterare ,o actualizare a acestuia. Relativ la problematica timpului sacru se poate vorbi de o anumita omologie intre Lume (inteleasa ca si kosmos,creatie a zeilor ) si Timpul cosmic.Aceasta relatie este vizibila chiar si la nivelul limbii vorbite, al vocabularului.La anumite populatii aborigene din America de Nord-observa M.Eliade-intre Lume si An se pune un semn de egalitate, iar pentru a exprima scurgerea unui an se folosesc expresii de genullumea a trecut.Uneori solidaritatea cosmico-temporala poate fi intalnita in insasi structura unor edificii sacre,simbolismul temporal prezent aici find deosebit de relevant:cele 720 de caramizi care compun altarul focului in India reprezinta de fapt zilele si noptile anului(Lumii), la fel cele douasprezece paini asezate pe masa Templului din Ierusalim semnificau lunile anului. Lumea este intotdeauna o lume spatiala (chiar si atunci cand e imaginata),insa pentru omul religios spatiul sacru si timpul sacru,in momentul creatiei, sunt intotdeauna simultane.Altfel spus Lumea presupune un timp,si putem afirma ca spatiul si timpul in viziunea omului religios sunt gemenii divini ai Creatorului....pentru omul religios al culturilor arhaice orice creatie , orice existenta incepe in Timp:inainte ca un lucru sa existe ,timpul lui nu putea sa existe.(M.Eliade, Sacrul si profanul ,p.71) Ca structura putem atribui timpului sacru o forma circulara,el este prin esenta lui un timp ciclic.Inceputul Timpului este in fapt inceputul Lumii(kosmos-ul), iar sfarsitul Timpului este sinonim cu scufundarea acesteia in haos.Aceasta ar fi traiectoria ciclului temporal care se repeta la nesfarsit:creatie-distrugere-doua capete ale buclei temporalitatii sacre, care sunt aproape coincidente.Care este insa logica acestei ciclicitati temporale?Explicatia faptului se leaga de repetarea periodica,anuala,intr-un cadru ritualic a cosmogoniei.Creatia smulge lumea din haos pentru a o reda unei ordini spatio-temporale bine definita,dar departarea aceleiasi lumi de momentul initial al creatiei se dovedeste a fi pana la urma fatala .Timpul ca durata( timpul profan) distruge ordinea divina,universul se afla pe o panta descendenta pentru ca apoi ,din resturile lumii mistuita in incendiul universal , sa se nasca noua lume in care totul ,inclusiv timpul ,incep din nou. Acest scenariu specific mentalitatii religioase,ilustrat initial de povestirea mitica,este reluat intr-o forma ritualica in fiecare an,si de obicei la niste date precise.Eliade ne dezvaluie semnificatia acestui act al celebrarii sfarsitului vechii lumi si al inceputului unui nou Univers:...toate <<pacatele>> anului, tot ceea ce Timpul murdarise si uzase era distrus,in sensul fizic al termenului.Participand in mod simbolic la distrugerea si la re-crearea Lumii, omul era si el creat din nou (...) .Cu fiecare An Nou, omul se simtea mai liber si mai pur,deoarece se eliberase de povara greselilor si a pacatelor.Se reintegra in Timpul fabulos al Creatiei,deci un Timp sacru si puternic;(...)(M.Eliade, Sacrul si profanul, p. 74) Imitatio dei ramane la nivelul societatilor preponderent religioase, modul specific in care omul se raporteaza la realitate.Exista intotdeauna un model divin ,descris de

mit,iar imitatia acestui model divin (cu ocazia sarbatorilor periodice) are menirea de a-l situa pe omul religios in cadrul spatio-temporal al originii,adica atunci cand zeii sau manifestat in plenitudinea fortelor lor:momentul originar al Creatiei.Omul religios se scalda periodic in Timpul mitic si sacru,regaseste Timpul originii,cel care <<nu curge>>,deoarece nu tine de durata temporala profana,constand intr-un prezent etern,recuperabil la nesfarsit. (M.Eliade , Sacrul si profanul, p. 82) In viziunea lui Eliade ,Timpul sacru reprezinta conditia transcendentala a duratei profane, in masura in care timpul trece doar intr-o Lume, iar Lumea ca si creatie divina este simultana cu Timpul mitic al Creatiei. Sarbatoarea, care este o reiterare a originii Universului, este in acelasi timp si o regasire a Timpului sacru:prin sarbatoare durata profana este dizlocata producandu-se periodic acea insertie de Timp sacru ,care , asa cum remarca Eliade, restituie vietii umane dimensiunea sacra rezultata din apropierea de divinitate. Deci,(...)daca omul religios simte nevoia sa reproduca la nesfarsit aceleasi gesturi exemplare,aceasta se intampla pentru ca doreste si se straduieste sa traiasca foarte aproape de zeii sai .(M.Eliade , Sacrul si profanul , p. 84),si mai departe:Reintegrarea in Timpul sacru al originii inseamna a deveni <<contemporanul zeilor>>,deci a trai in prezenta lor, chiar daca aceasta prezenta este misterioasa , in sensul ca nu este intotdeauna vizibila.(idem. p.85) Aceasta nostalgie a originilor(nostalgie paradiziaca) ilustrata de tendinta omului religios de a redeveni periodic contemporan cu zeii,de a trai in Timpul sacru al originii, nu e privita de Eliade ca o retragere din fata vietii.Nu e vorba de frica sau de vreun impuls defetist,si nici de o devalorizare a progresului...Responabilitatile omului modern vizeaza in principal aspectele morale ale vietii, grija pentru sine si societate,pe cand omul religios al societatilor arhaice poarta pe umerii sai responsabilitatea cosmosului,la fel cum Atlas sustine pe umerii sai bolta cereasca.Ritualurile de Anul Nou au ca scop purificarea lumii , a universului, tocmai prin aceasta reintoarcere peridica la Timpul mitic.Creatia care nu este purificata periodic risca sa dispara in neant:salvandu-se si purificandu-se pe sine, omul salveaza de fapt de la distrugere intregul univers.

d)Spatiul si timpul in antichitatea greaca Miturile cosmogonice grecesti ne spun ca, din impreunarea dintre Uranos si Gaia, ia fiinta titanul Kronos(ovo), divinitate care intruchipeaza timpul.Ajutat de mama sa, Kronos isi castreaza tatal si pune stapanire pe intregul univers.Semnificatia mitului este complexa insa putem interpreta gestul lui Kronos drept o instapanire a domniei timpului la nivelul intregii Creatii. Se presupune ca numele acestui zeu -Kronos- s-a nascut din confuzia cu substantivul ovo (chronos), dar mitologia greaca cunoaste si o personificare a timpului ca durata ,in ipostaza zeului Hronos care s-a confundar mai tarziu cu zeul Kairos.

e)Epoca moderna:Galilei,Kepler si Newton f)Spatiul si timpul in viziunea lui Kant si Hegel In Introducerea la Prelegeri de filosofie a istoriei Hegel afirma:Istoria universala este inainte de toate (...)infatisarea spiritului in timp, la fel cum ideea se infatiseaza, ca natura, in spatiu .(Hegel,Prelegeri de filosofie a istoriei,p.70) 3.ABORDARI FILOSOFICE ACTUALE ALE SPATIULUI SI TIMPULUI Contemporaneitatea abordeaza problema spatiului si timpului in contextul larg al fizicii cuantice si in cel al cosmologiei . BIBLIOGRAFIE: 1.Calina Mare-Introducere in ontologia generala, Albatros,1980 2.Mircea Eliade -Sacrul si profanul,Humanitas,1992 3.Francis Peters-Termenii filosofiei grecesti,Humanitas,1997 4.Pierre Vidal-Naquet-Vanatorul negru,Ed.Eminescu,1985 5.Victor Kernbach-Dictionar de mitologie generala,Ed.Stiintifica si enciclopedica,1989

5.G.F.W.Hegel-Prelegeri de filosofie a istoriei,Humanitas ,1997