Visul Morților

1 Sfârșitul Școlilor

Era într-adevăr o dimineață minunată, cu un soare strălucitor de primăvară, care mă cuprindea acum în dragoste și înțelegere. În mai puțin de o lună terminam si facultatea, și nerăbdarea aceasta tumultoasă mă amăgea acum în încântare, pentru ca eram tânăr și plin de viață, și pentru că încă mai credeam că totul în lume este drept, adevărat, și posibil.

Și așa cum mergeam eu acum in plină confidență pe aleile universității mele, petale mici si albe cădeau de prin copaci cu încetinitorul parcă, animate de o briză blândă, ce mirosea a flori și căldură, cu toate păsărelele astea micuțe și zgomotoase să zboare acum pe peste tot, să mă îmbete de bucurie, și să mă facă să mă simt în viață! …Și eram bucuros tare, pentru că tocmai primisem scrisoarea aceasta de la Școala de Masterat, să-mi spună că m-au acceptat! Ce mai bucurie! Ce mai realizare! Ce mai împlinire a unui vis nemaipomenit! …Dar viața mea este întotdeauna un vis nemaipomenit, împodobit cu simțăminte vibrante, și cu așteptări impunătoare. Și asta este exact ceea ce adaugă stilului și creativității mele poetice, pentru că poate că în lume sunt scriitori care muncesc din greu pentru banii și celebritatea lor, în timp ce eu rămân înconjurat in expresivitate poetică în permanență, și în detalii artistice remarcate, pe care numai le prind așa cu ușurință din boarea artistică înconjurătoare, să le aștern cu repeziciune pe pagini. …Pe când timpul însuși se oprește atunci în căile lui rigide și greoaie, lăsându-mă să visez, lăsându-mă să creez. …Pentru că arta este ca viața, este ca un vis frumos ce te captivează de-a lungul timpului prin simțuri și percepții unice, dacă ai ochi artistici să le vezi, și dacă ai dragoste în inimă să le potrivești propriilor tale așteptări.

Ce talent nemaipomenit am eu! …Deci ce nenorocire poate să mi se întâmple acum in viața asta nesemnificativă, așa artistică și așa plină de dragoste, bucurie, și tinerețe pe care o am? Totul! …Absolut totul! …Pentru că nenorocirile se întâmplă când nici nu te aștepți, să îți schimbe visurile frumoase și așteptările înalte în coșmaruri fatale, sau chiar și mai rău, să îți racoleze întreaga existență într-o minciună de viață, într-un întunecat vis înșelător.

…Dar astăzi este o zi extraordinară într-adevăr. Astăzi totul pare posibil, pentru că astăzi îi pot spune Danei veștile mele bune, putem celebra la cofetărie de exemplu, pentru că este oricum vineri, apoi o pot invita în oraș. Dana studiază Pictură Artistică și Impresionismul, cred, în timp ce eu continui studiile de masterat în Literatura Lumii, cu studii suplimentare în Poezie Creativă, sper, deci suntem făcuți unul pentru celălalt.

Am ajuns la curs cu neașteptare, dar Dana nu era acolo. Numai câțiva colegi de-ai mei erau, toți șoșotind acum in contumacie, parcă cu teamă. …Și parcă mi-am dat seama atunci de ceva! …Pentru că se întâmpla altceva in lume în afara bucuriei și așteptărilor mele înalte, ceva ce reușise să anime totul din întunecimea fundalului, ceva ce nu puteam înțelege, ceva intrigant, prezent simultan în totul din jur. Simțământul acesta negru mă supărase de fapt de ceva timp, deveni din ce în ce mai asurzitor, dar n-am avut timp niciodată să îl identific. …Sau poate că nu am avut niciodată intenția să îl identific. …Sau poate că îmi cream motivele astea aleatorii numai ca să îl evit, să îl pun prin colțurile ascunse ale percepțiilor mele, in spatele visurilor mele dense, în spatele intențiilor mele marcante, cât mai departe de bucuria mea, de dragostea mea, de planurile mele de viață, și de așteptările mele mărețe.

M-am așezat atunci la banca mea micuță, și primul lucru pe care l-am făcut, a fost să deschid scrisoarea de acceptare la Masterat. Am citit-o cu bucurie de mai multe ori, și timpul a încetinit atunci, să mă lase să o contemplu, cât mai mult posibil.

…Până ce Dr. Robison și-a făcut intrarea în clasă, să oprească în felul acesta șoșoteala continuă a colegilor mei. …Și în liniștea deplină ce s-a produs, parcă s-a oprit lumea întreagă! …Și atunci mi-am dat eu seama, pentru că asta era exact ce se întâmpla în lume acum, în fundal: se oprea, pierea, murea, se sfârșea! Asta stătuse până acum în fundalul simțurilor și așteptărilor mele, și de-abia acum mi-am dat eu seama! …Și parcă s-a făcut frig atunci, și era înfricoșător, sfârșitul la tot era, și l-am văzut de aproape, și l-am văzut cu claritate. …Și s-a oprit nemișcat atunci, sfârșitul lumii, chiar în fața mea, și a stat acolo să îl văd bine, ca un coșmar persistent, să îmi acopere sufletul acum, într-o mantie rece, de panică și disperare.

Am tremurat din tot corpul, și m-am trezit la realitate brusc. Ce sentiment și ce aer rece să se fi manifestat așa de-o dată în jurul meu, să-mi cauzeze disperarea asta irelevantă! …Sigur că mă simțeam neliniștit, pentru că jumătate din colegii mei erau in clasă, și jumătate erau absenți, cu Dana departe, departe de mine. Ceilalți colegi erau desigur întârziați pentru că era primul curs al zilei, și pentru că ei mereu petrec joi noaptea, toată noaptea, și-or fi și ei obosiți! M-am uitat pe fereastră, să văd și mai puțini studenți pe trotuare și alei, și asta era de asemenea rar, ciudat, și înspăimântător. …Și întrucât unele cursuri rămaseră anulate toată săptămâna, se întâmpla ceva în lume într-adevăr, și putea fi orice, chiar și sfârșitul lumii!

…Și se întâmplau încă și mai multe lucruri ciudate în lume, pentru că străzile din New York erau acum un raliu și un carnaval în același timp, așa devreme de dimineață. Și acesta era cazul nu pentru că toată lumea înnebunise așa de-odată, sau poate că acesta era chiar motivul, dar pentru că polițaii înșiși dispăruseră din lume, cu totul! Am avut o idee atunci: lumea nu se sfârșește niciodată de-odată, dar se sfârșește în etape prestabilite! Evenimente neașteptate pot să scoată oamenii sistematic din lume, cu polițai, profesori universitari, și studenți să dispară primii, și apoi cu vânzători, șoferi, și mecanici auto să îi urmeze mai târziu, în faze distincte, să lase numai flori neatinse in lume, împreună cu păsări zglobii și petale colorate, să le lase să zboare așa ușor peste tot prin briza călduță a dimineții, mereu și mereu… mereu și mereu…

Mereu și mereu, gândurile mele aleatorii încă îmi mai făceau ecou prin minte, libere, antrenându-mi încă simțurile într-o reverberare finală, în timp ce eu încă mă mai uitam pe fereastră, complet detașat de realitate.

Dana tocmai intră și ea în clasă, mi-a zâmbit de la ușă, și a venit să se așeze lângă mine. M-a atins pe umăr din întâmplare cu căldură, și inima mea a bătut mai tare și mai tare, s-a împiedicat prostesc într-una sau două dintre bătăile sale, apoi și-a continuat normal marșul continuu al vieții, asigurându-mă și informându-mă cu fiecare bătaie: „a-poi, sfâr-șit. A-poi, sfâr-șit. A-poi, sfâr-șit."

– Nemaipomenit! Nemaipomenit! exclamă profesoara dramatic din fața clasei, speriindu-ne pe toți, și așa mi-am început și eu ziua universitară. Acesta este poemul meu preferat, a continuat profesoara, îl recit acum ca să aveți inspirație, și apoi aveți cinci minute ca să compuneți propriile voastre poeme, pe aceeași temă. Și tema de astăzi este… „Sfârșitul lumii! Poemul se cheamă: „There Will Come Soft Rains, de Sara Teasdale. L-a scris in timpul războiului, era sfârșitul lumii atunci, așa cum este sfârșitul lumii acum, dragii mei studenți, în clasa noastră de compoziție literară! Nu vă îmbătați acum cu viața voastră nemaipomenită, cu soarele și cu primăvara de afară! Nu le lăsați să vă păcălească, ori vă ies poemele cu rime ușoare, de adormit copiii. Nu vă lăsați prea confortabili în băncile voastre acum, pentru că totul se înrăutățește cât de curând, veți vedea! Cât de curând, primăverile voastre vor lipsi păsări și flori, și inimilor voastre le va fi dor de căldura și dragostea pe care le mai găsiți încă afară! Viața se va sfârși cu totul, împreună cu vântul și cu ploaia, deci treziți-vă! Treziți-vă! Intrați în tema de astăzi! Găsiți-i ritmul! Găsiți războaiele, molimele, secetele, și calamitățile, pentru că nu mai este nimic frumos în lume acum, dar numai moarte, mizerie, ură, și distrugere, numai suferință, haos, și disperare! Le vreau pe toate! Le vreau pe toate în poemele voastre, acum și aici, dragii mei studenți! Le vreau pe toate! Găsiți-mi simțămintele astea nenorocite! Găsiți-mi cuvintele astea înfricoșătoare și rimele astea înșelătoare! …Pentru că le vreau pe toate! Le vreau pe toate!

Profesoara a făcut o pauză atunci, pentru un moment, ca o strategie de teatru menită să ne trezească simțul creativ, să ne facă să credem în dezastre fatale, să ne facă să gândim, dar noi îi știam deja toate șiretlicurile, și acum ne gândeam deja la cele mai bune idei și emoții pe care să le folosim în poemele noastre întunecate. Și totuși, toată tematica asta neagră părea nepotrivită, și suspicioasă.

– Aveți cinci minute ca sa compuneți poemele, Dr. Robison a continuat. Ca de obicei, primiți o notă când recitați poemele, deci haideți! La scris! La scris! …Și succes! „There will come soft rains."

Ceva tot nu era în regulă! M-am uitat afara ca să văd imensitatea vieții pe care numai primăvara poate să o aducă, am ascultat păsărelele și am mirosit florile prin ferestrele larg deschise, și nu, nu se putea, n-avea sens! …Pentru că sufletul meu trebuia să scrie acum un poem întreg negru, negru cât sfârșitul însuși al lumii, și asta era împotriva tuturor legilor cerești!

Și totuși m-am conformat, și-așa am început să-mi înjghebez eu poemul, în timp ce tot mai visam la păsări cântătoare fericite, la oameni preocupați ce umpleau străzile New Yorkului cu gesturile lor fericite, colorate în zâmbete de dragoste. M-am pierdut pe visuri atunci, și am visat la scoli de masterat și la diplome viitoare de doctorat, am visat despre mine și Dana, împreună mereu, chiar de astăzi, chiar de la prima noastră întâlnire din seara aceasta. Am visat la o viața fericită de familie, pentru că puteam să ne continuăm studiile, eu în Literatură și ea în Pictură, puteam să ne căsătorim și puteam să ne mutăm în sud, lângă părinții mei unde puteam să predăm, să scriem, și să pictăm toată ziua, puteam să deschidem o galerie de artă, și puteam să găzduim evenimente artistice remarcate, sau puteam să rămânem aici în Manhattan, puteam închiria aici un apartament micuț, puteam avea succes aici într-adevăr, și apoi puteam…

– „There will come soft rains," a început profesoara să recite atunci cu vocea ei marcantă de poetă celebră, aducându-mă înapoi la realitate.

„

There will come soft rains and the smell of the ground,

And swallows circling with their shimmering sound;

And frogs in the pools, singing at night,

And wild plum trees in tremulous white,

Robins will wear their feathery fire,

Whistling their whims on a low fence-wire;

And not one will know of the war, not one

Will care at last when it is done.

Not one would mind, neither bird nor tree,

If mankind perished utterly;

And Spring herself, when she woke at dawn,

Would scarcely know that we were gone."

…Și m-a făcut să plâng, în neputință și neajutorare, pentru că nimic, mimic nu mai era normal în lume, nimic nu mai avea sens! …Și toți am rămas surprinși atunci, în liniște, poate pentru că ai mei colegi începuseră deja să-și scrie poemele, în timp ce eu am vrut încă să mai simt ecourile ultimilor versuri, ultimilor cuvinte așa cum se disipau acum încetișor în aer. …Deoarece cuvintele mai erau încă în clasă, încă în jurul nostru, formând acum compoziția aceasta dulce, sublimă, pe care numai poemele și visurile noastre o cuprind. Ecourile sublime erau în lumea frumoasă de afară acum, și în noi de asemenea, în substanța sublimă a clasei mele de poezie, în toți cei prezenți, erau acum în toate ideile artistice care începeau deja să se formeze peste tot prin jurul meu, să cuprindă și să îmbine poemul meu negru și rece, din păcate…

…Si acum, tot ce aveam de făcut era să opresc timpul, și să culeg aceste idei unice și reci din zborul lor nemișcat. Mi-am întins atunci brațele creative ca să îmi culeg ideile una câte una din mediul lor macru și nemișcat, le-am prins direct în rimele lor crude, nepătate, și mi-au împodobit acum cuvintele din pagină, cu sclipici, supărare, și cu senzații neașteptate și nenorocite, și toate m-au durut!

Atât am avut de făcut, pentru că acesta este talentul meu, talentul meu special: am oprit visul acela întunecat nemișcat în aer, l-am contemplat, l-am înțeles, și l-am copiat. …Și am scris eu așa cât am putut de repede să simt și să urmez, am scris despre Mama Pământ și despre Industrializare, am scris despre ploi puternice, ură, și discriminare, am scris despre deșeuri, poluare, mizerie, și imposibilă înfometare, am scris totul cu durere și am plâns, și am sperat mereu să se oprească, să mă lase în pace, dar nu s-au oprit, și nu m-au iertat. …Și sufletul meu a murit atunci, cu fiecare cuvânt pe care l-am prins și l-am pus pe hârtie, și inima mea a încetat ușor, cu acceptare, doar pentru mine, pentru determinarea mea înspăimântătoare, să strâng ideile astea unice și să le scriu pe toate cât de precis posibil, crude cum erau, cu multe, cu și mai multe versuri să apară în aer, și cu multe, cu și mai multe rime să mă cuprindă și să mă doară. …Pentru că visul ăsta negru este deja aici, este deja printre noi, este visul morților, și ne cuprinde deja pe toți, ne ține înăuntru, și ne minte ușor pe toți, ne dă tot ce vrem, ca să nu-l recunoaștem, ca să nu-l oprim, și așa noi nici nu-l știm și nici nu-l oprim, și așa nu ne dă drumul, niciodată.

…Și așa mi-am adunat eu rimele mele dureroase, cât mai multe, și așa le-am scris eu pe toate cu suferință, în cerneala neagră a simțurilor mele, în cuvinte crude și în rime macabre, făcându-mă să plâng în liniște, în neputință… Am scris repede, am colorat și am accentuat tonalitatea ca să se potrivească gândurilor mele tremurătoare, am compus totul repede, împotriva voinței mele, împotriva voinței lumii, și a fost oribil. …Și tocmai terminasem, când Dr. Robison strigă primul nume:

– Mara! A spus ea de-odată, aducându-ne pe toți la realitate.

– Nu este prezentă, a zis cineva. Am rămas cu toții tăcuți, și profesoara a ridicat simplu din umeri.

– Peter… nu este nici el aici, a continuat ea încet ca pentru sine.

M-am uitat prin sală atunci, și Dana s-a uitat și ea. Majoritatea colegilor noștri erau absenți! Asta nu se întâmplase niciodată, și acum ne uitam și noi unul la altul, fără să mai înțelegem nimic.

– Nici eu nu voi fi aici săptămâna viitoare, Dr. Robison a adăugat. Trebuie să fiu la o conferință, dar haideți dragii mei studenți! Vreau vibrație! Vreau fum! Vreau tunete și oroare, vreau țipete și senzații înfricoșătoare! Este sfârșitul lumii! Este sfârșitul lumii! Este sfârșitul lumii!

Am privit-o uimit, cum credea într-adevăr în tot ceea ce spunea! Ce performanță teatrală nemaipomenită! Toată clasa o privea îndeaproape acum, cu fețe palide și cu ochi mari, fără sa îi încânte. Numai Dana și Mark inspirau încredere și speranță în clasă. …Speranță? …Pentru ce?

– Lăsați lumea să moară! Țipa profesoara acum, cu bucurie încrezătoare, încă vrăjindu-ne pe toți. …Și apoi lăsați lumea să renască din propria sa cenușă, din cenușa lumii vechi, bătrâne și rele, precum pasărea Phoenix! Lăsați Justiția să judece acum lumea asta veche, cu autoritatea ei impunătoare! Da, lăsați Moartea să-și marcheze pământurile ei acum! Hannah!

Hannah vorbi ușor atunci, anemic, aproape în panică.

– Vă rog să mă scuzați, dar nu sunt gata!

Totul părea un complot împotriva profesoarei și ne-am rușinat cu toții, și ne-a făcut să ne simțim incapabili.

– Cum crezi! Sandra?

– Eu… Eu… Știți ceva? Ascultați-mă bine acum, că eu trec și peste asta! …Așa că lăsați lumea să moara așa cum vreți, fără mine! A zis Sandra cu o voce cam răstită, într-o victorie completă. Zâmbi atunci în triumf, apoi s-a întors la mine și la Dana ca să ne privească sever, de aproape. …Apoi și-a strâns lucrurile, și-a plecat! Cred că a mai zis un cuvânt când a ieșit pe ușă dar nu am auzit bine, un cuvânt care semăna cu „vită, sau „fită, și n-avea sens! Doar că o făcuse pe ea să se simtă bine, pentru că râdea răutăcios.

– Ei atunci, a compus cineva ceva? Orice poem? Dickens?

– Mi-a zis numele așa de puternic, că m-am pregătit imediat să citesc poemul. Mă chinuisem la el atât de mult că îl aveam deja memorat, cu primele lui versuri să se formeze acum pe vârful limbii gata, gata să încep recitarea. …Dar am rămas așa nemișcat, nedecis, că nici nu mai știam daca trebuia să îl recit pe dinafară, sau să îl citesc de pe pagină așa cum citeau toți. …În timp ce nimic n-avea logică; tot jocul acesta era o șaradă întâmplătoare, o performanță teatrală forțată, pentru că lumea era foarte plină de viață, plină de tinerețe, de visuri, de dragoste și de nerăbdare, plină de așteptări extraordinare. …Deci cum putea lumea acum să se sfârșească? Așa că sufletul meu a rămas nemișcat, pierdut printr-un ungher micuț din sinea lui, refuzând acum să vorbească. …Și așa am făcut și eu, și-am rămas în liniște și în nemișcare, pierdut într-un ungher din sinea mea.

Și așa am produs eu toată liniștea aceea, liniștea aceea nemaipomenită să îmbrățișeze acum toată clasa, secundă după secundă. Și toată lumea a ținut tăcerea cu mine, moment după moment, după moment după moment… Era un întreg paragraf vid și nevorbitor, și în sinea sa, acesta era de fapt cel mai potrivit poem al Umanității, recitat acum la sfârșitul lumii, un epitaf complet, scris în numele acestei întregi, calde, iubitoare, colorate, nemaipomenite, lumi!

De fapt cinci secunde întregi de tăcere au decurs așa, când Mark vorbi încet, oferindu-se să își citească poemul. Mie îmi plăcea de Mark! Îmi plăceau percepția și originalitatea lui, îmi plăceau siguranța, precizia, și pragmatismul versurilor sale. Da, Mark putea să fie câteodată Gotic si câteodată Romantic, și nu știai niciodată cum va fi. Mark s-a ridicat chiar în picioare, încet, ca să își recite poemul, dominând în felul acesta clasa, și mai ales, dominând profesoara. A privit-o pe profesoară direct în ochi, chiar înainte de a începe să citească, într-o manieră destul de ofensivă, și asta a accentuat puterea și consistența poemului său. Oh, cum avea ea să își găsească peripețiile, tunetele, fumul, și durerea, cu țipete stridente și cu încântare oribilă, așa cum și-a dorit!

– „Stârpirea!" Mark citi titlul poemului său, clar ți direct, în timp ce Dr. Robison se făcu palidă la față. Toată viața i se scurse