Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

30 de povestiri adevarate. Carte de reportaj
30 de povestiri adevarate. Carte de reportaj
30 de povestiri adevarate. Carte de reportaj
Ebook192 pages4 hours

30 de povestiri adevarate. Carte de reportaj

Rating: 5 out of 5 stars

5/5

()

Read preview

About this ebook

"Reportajele din această carte vorbesc despre aspecte din istoria recentă, cum ar fi migrația, corupția, viața în penitenciare sau problemele minorităților, închiderea spitalelor sau stresul care schimbă vieți, crizele din sănătate, povești ale unor oameni obișnuiți, care fac lucruri speciale. Regăsim, însă, și povești de demult, cum e cazul reportajelor despre luptătorii anticomuniști din munți, despre tezaurul de la Pietroasele sau istoriile din satele săsești.



Reportajele surprind realități dintr-o Românie aflată în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. Sunt ca o fotografie a realității. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile.



Cartea cuprinde 30 de reportaje publicate în revista Dilema veche, dar și adaptări după reportaje sau documentare radio difuzate la Europa FM și Radio România Actualități.



Reportajul e un gen mai rar întâlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întâmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată când totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti. Un reportaj bine făcut este de fapt o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate."



(Liliana Nicolae)

LanguageRomână
Release dateAug 30, 2017
ISBN9786068628585
30 de povestiri adevarate. Carte de reportaj

Related to 30 de povestiri adevarate. Carte de reportaj

Related ebooks

Language Arts & Discipline For You

View More

Reviews for 30 de povestiri adevarate. Carte de reportaj

Rating: 5 out of 5 stars
5/5

1 rating1 review

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

  • Rating: 5 out of 5 stars
    5/5
    Alifie pentru suflet!Felicitari!!! Am simitit emotia fiecarei povesti, as mai fi citit...

Book preview

30 de povestiri adevarate. Carte de reportaj - Liliana Nicolae

30

30 de povestiri adevărate sunt 30 de reportaje care zăbovesc asupra unui subiect, îl întorc pe toate părțile, îl pun în context și-l prezintă din mai multe unghiuri. Sunt subiecte oricând de actualitate, care ne afectează viața la un moment dat, într-o anumită măsură.

Aș putea să spun că reportajele din această carte sunt știri povestite. Ele merg mai departe și spun povestea din spatele unei știri. O umanizează.

Sănătatea, corupția, migrația, copiii singuri, copiii exploatați, drepturile minorităților, comunismul – sunt doar câteva dintre subiectele abordate.

Nu lipsesc personaje cu povești memorabile, oameni pasionați de ceea ce fac, cu inițiative care n-au cum să ne lase indiferenți. Le descoperim pe toate în paginile care urmează.

O parte dintre reportaje au fost publicate în revista Dilema veche sau sunt adaptări după documentare difuzate la Radio Europa FM și Radio România.

Liliana Nicolae

Povești despre lumină și întuneric

Ați văzut vreodată vreun orb la cinematograf? În străinătate, nevăzătorii merg la film și primesc o pereche de căști la care ascultă filmul altfel decât ceilalți prezenți în sală. Sunt așa-numitele filme „accesibilizate. Adică adaptate pentru nevăzători. O voce diferită de cea a actorilor explică ce se întâmplă pe ecran atunci când nu există dialog. Explică ce se vede, dar nu se aude. Sunt explicații de genul: „acum, femeia iese din încăpere, sau „bărbatul este tânăr, cu părul răvășit, și a rămas mirat în mijlocul drumului, uitându-se după femeia care se îndepărtează cu pași repezi. Sau: „Acum se schimbă cadrul. George apare în dormitor, cu mâinile sub cap, privește gânditor tavanul.

Recent, la București, a fost difuzat un astfel de film, într-o sală a Bibliotecii Naționale. Câteva zeci de nevăzători au venit la această proiecție. Printre ei, doi au venit însoțiți de câinii lor ghizi. Un bărbat de aproape 50 de ani, și un tânăr.

În România, doar trei nevăzători au norocul să aibă un câine-ghid: cei doi bărbați și o femeie din Târgoviște. Câinii sunt Golden Retriever, aduși din Marea Britanie, prin intermediul Fundației „Light into Europe".

„Dacă eu nu văd, poate alții se simt utili"

În micul său apartament din Brâncoveanu, Gabriel Nicolescu își mângâie cățelușa, cu drag. Apăsat. „Chloe?! Ce faci, fată? Te răsfeți? Uite, a venit doamna să-ți ia un interviu! Ești vedetă!... Daaa, vedeta tatii!"

Chloe a venit în viața lui Gabriel acum trei ani, după ce se împrieteniseră o perioadă la sediul Fundației „Light into Europe. În ziua aceea, toată familia avea bilete la un concert. Au renunțat, bineînțeles, „că doar venea fata acasă. De atunci, au devenit cei mai buni prieteni, și nu-s deloc vorbe goale. „E prietenul meu cu patru lăbuțe – îmi spune Gabriel, în timp ce o mângâie în continuare pe Chloe, așezată, răsfățat, pe picioarele stăpânului. „Are ochii expresivi, urechi blege, e un pic cam dolofană... Descrierea corespunde perfect, deși bărbatul nu a văzut-o niciodată pe Chloe.

Gabriel Nicolescu și-a pierdut vederea acum aproape 20 de ani. Totul a început cu un diabet pe care l-a dus pe picioare ani de zile. Vederea și-a pierdut-o treptat. A intrat – spune el – cu încetinitorul în „lumina din întuneric".

„Totuși, sunt norocos, să știți! Faptul că am văzut aproape 30 de ani mă ajută acum să-mi recreez în minte anumite imagini. Când merg pe stradă cu Chloe, aud zgomote, simt mirosuri... și îmi fac o imagine. Uneori, o ghicesc, alteori – nu. Mi se întâmplă să visez că văd. Da, în vis văd. Se face că zbor deasupra orașului, iar de sus văd oameni, case, străzi... Mi se mai întâmplă să visez că sunt la volan. Îmi plăcea foarte tare să conduc!"

Vara trecută, Gabriel a fost la mare. Cu Chloe și cu alți șapte prieteni fără vedere. Au înotat cât era ziua de lungă. S-au plimbat în parcul de distracții și cu mașinuțele acelea care se tamponează! Gabriel nu vrea să lase lipsa vederii să-i afecteze prea mult viața și încearcă să facă lucruri pe care le făcea și înainte. I-ar plăcea să zboare cu parapanta și să piloteze un avion! Îmi spune dorințele – și râde. Nu că ar fi imposibil de realizat dorințele lui. Nici vorbă!

De când o are pe Chloe, Gabriel iese mai des din casă, chiar dacă face de fiecare dată aproape același traseu: se plimbă pe câteva străduțe, în jurul blocului. E un traseu pe care Chloe a fost antrenată să se oprească la borduri și să ocolească obstacolele. Bărbatul își pune o vestă reflectorizantă, pe care este desenată silueta unui om cu ochelari, baston și un câine. O echipează și pe Chloe cu un ham special, la care este atașat un cadru metalic. „Forward, Chloe! Right! Left!... Comenzile sunt date în engleză, dar, de ceva vreme, cățelușa înțelege și româna! Știe că atunci când i se spune cu drăgălășenie: „Nu fi purcea!, a făcut ceva rău. Iar de obicei asta e pentru că miroase tot felul de mizerii pe stradă!

Pentru un om obișnuit, drumul pe care l-am făcut împreună cu Gabriel și Chloe poate părea unul la fel de obișnuit. Străzi, case, mașini parcate pe trotuar, lucruri depozitate în mijlocul străzii, semafoare defecte... Pentru un nevăzător, însă, e un drum plin de obstacole și de surprize. Gabriel știe tot: „Vedeți că acum urmează un brad care a crescut așa... în stradă! Eu trebuie să fiu atent, de fiecare dată, să nu mă lovesc. „La numărul 38 e un ciobănesc mare, care o să latre. Vedeți să nu vă speriați!

Cățelușa se oprește conștiincioasă la fiecare bordură. Nu trecem strada până nu ne asigurăm că totul e în ordine. De-abia apoi: „Forward, Chloe! Și mergem mai departe. „Vedeți acum în față cum și-a construit ăla casa? A acaparat jumătate din trotuar, iar eu trebuie să ocolesc, să nu intru în ea. Mai sunt căsuțele de la gaze, pe care le-au pus în exteriorul curților, și de care mă lovesc de fiecare dată!

Sunt lucruri pe care singură nu le-aș fi observat. Le-aș fi ocolit, și gata! La fel cum nu aș fi simțit la un moment dat că, de la o fereastră, vine un miros îmbietor. Noroc cu Gabriel, care sesizează imediat: „Hmm! Miroase a chifteluțe marinate!... Mișto! Impresia e că Gabriel „vede mai multe decât mine. „Și eu, când vedeam, poate că eram orb. Nu vedeam anumite lucruri! Acum, le percep altfel – îmi spune el. „Iar dacă eu nu văd... poate alți oameni din jurul meu se simt utili! Mi se întâmplă câteodată să o întreb pe nevastă-mea cum arată o persoană sau alta, să mă ajute să-mi fac o imagine. Dar știți cum e? Dacă iei o frunză și o dai la zece persoane, fiecare o vede în felul ei. Eu de unde să știu care e imaginea corectă?

Nu e deloc ușor pentru un nevăzător să meargă pe stradă. Așa se face că mulți dintre ei nu prea ies din casă. Semafoare pentru nevăzători, cu sistem de avertizare sonoră, sunt foarte rare. În unele zone s-au desființat pentru că cei care locuiesc acolo se plângeau că sunetele semaforului, la schimbarea culorii, nu-i lăsa să doarmă. Odată, Gabriel a făcut un experiment: și-a îmbrăcat vesta, a luat-o pe Chloe cu el și au plecat către stația de metrou Constantin Brâncoveanu. Au stat minute în șir la semafor. Doar trei persoane s-au oferit să-i ajute să treacă strada. „Uneori mi-e frică să ies doar cu Chloe pe stradă. E o nebunie. Dacă e trafic și mai și plouă, mă orientez mai greu. Dar, mă rog să ne întoarcem cu bine, și ne întoarcem! E ca un joc de-a viața. Nu cu moartea... dar cu o chestie mai dură."

Chloe merge conștiincioasă, ocolește obstacolele, răspunde la comenzi. Din când în când, o apucă mirositul mizeriilor de pe stradă. Ca pe orice câine! Uită că e – vorba lui Gabriel – „o lady", și că vine de la Londra!

Un trecător o vede cum miroase curioasă iarba de pe marginea drumului. Îi atrage atenția zgarda specială și se gândește că ar fi un câine polițist. „Caută ceva câinele ăsta? – întreabă. „Nu, domne! – îi răspunde franc Gabriel. „Eu sunt orb și e câine-ghid."

Ștefan, băiatul care merge dincolo de aparențe

La cealaltă margine a Capitalei, în Bucureștii Noi, un băiat strânge în brațe un alt câine-ghid. Ștefan are 17 ani. Și el e nevăzător. Klint a venit tot de la Londra, ca să-l ajute pe Ștefan. N-a trecut nici un an de când Klint a intrat în viața lui Ștefan și a familiei lui. Între ei, legăturile de-abia acum se formează. La început, Ștefan a fost timid. La început, și Klint a fost timid. Acum – Ștefan zice că nu pot să stea unul fără celălalt. Klint și-a uitat manierele englezești, roade papuci și vine seara în patul lui Ștefan și se întinde cât e de mare. „Știu că e galben-auriu, cam dolofan, jucăuș, și îi place să fie vedetă, frate! Când îi facem poze, stă cuminte și zâmbește tot timpul. Îi zicem Zâmbiciosul!"

Ștefan este elev în clasa a X-a A, la un liceu obișnuit, Liceul „Constantin Brâncoveanu. Antrenamentele lui cu Klint sunt pe un traseu un pic mai lung decât cel făcut de Gabriel cu Chloe. Ștefan si Klint merg până la liceu și înapoi, însoțiți de instructorul pentru ghizi canini, Mircea Gașpar. În curând, Ștefan va face drumul la liceu doar cu Klint. Atunci când vor fi pregătiți amândoi. Ștefan de-abia așteaptă. Și Klint e nerăbdător. Iar colegii de clasă l-au înnebunit cu întrebările: „Când vii cu cățelușul? De ce nu vii cu cățelușul?

Ieșim toți patru în stradă: Ștefan, Klint, instructorul Mircea Gașpar și cu mine. Din nou, aceleași comenzi: „Forward, Klint! Right! Left! Good boy!... Ca și Chloe, Klint răspunde conștiincios la comenzi. Atâta timp cât are hamul special, câinele-ghid nu trebuie perturbat de la „misiunea lui. De fapt, e antrenat să nu răspundă la alți stimuli în afară de comenzile stăpânului. Dacă un câine-ghid e lătrat de alți câini, el nu răspunde. De asemenea, nu se sperie la claxoane sau zgomote puternice. Dacă ar face-o, ar pune în pericol persoana pe care o însoțește.

Ca și Gabriel, Ștefan are punctele lui de reper: „Am ajuns la metrou. Îmi dau seama după miros. Și după curentul de aer care vine din stație. Acum suntem la trecerea de pietoni. Trebuie să ne oprim și, dacă sunt doar eu cu Klint, ar trebui să rog pe cineva să ne ajute să traversăm sau să ne spună când s-a schimbat culoarea semaforului."

Regăsesc și la tânărul nevăzător de 17 ani aceeași „filosofie ca la bărbatul de 50 de ani. Ștefan nu crede că sunt lucruri pe care nu le poate face pentru că nu vede. Citește (îi plac cărțile fantastice, cu aventuri!), scrie (are o mașină de scris Braille, pe care o poartă după el și la școală, ca să-și ia notițe!), se joacă pe calculator (există jocuri speciale pentru nevăzători!), se plimbă, se întâlnește cu prietenii... „Poate părea ciudat că spun asta, dar, spre deosebire de colegii mei care văd, eu cred că am un avantaj. Îi aud vorbind de fete... e vârsta la care începe să ne intereseze o fată sau alta. Dar ei vorbesc despre cum arată o fată. Pe mine nu mă interesează acest lucru. Iar asta mă ajută să merg dincolo de aparențe, să merg la esență.

Și Ștefan a văzut până în clasa I sau a II-a. Își amintește vag forme și culori. Spre deosebire de Gabriel, Ștefan nu visează că vede. „Mă limitez la ce e în viața reală: pipăit, miros, auz. Atât. Oricum, lumea are impresia că noi nu vedem deloc. Că totul e întuneric. Nu e chiar așa. Unii percep anumite umbre. Alții – cum e și cazul meu – fac diferența între lumină și întuneric. Eu nu sunt disperat că vreau să văd. Sigur, îmi doresc. Dar pentru moment sunt mulțumit că mă descurc și așa. Îl întreb, însă, ce i-ar plăcea să vadă. E o întrebare la care nu știe să răspundă. „Chiar nu știu. Poate un răsărit de soare?! – încerc să-l ajut. „Nu știu. V-am zis că văd lumina soarelui. Bine, răsăritul e diferit! Da, poate un răsărit de soare... – îmi spune, deși nu e foarte convins. Sau poate pe mama?! – încerc din nou. „O, da! Sigur pe mama! Mai devreme l-am rugat să mi-o descrie, dar nu-și mai amintea mare lucru. Nici culoarea părului, nici a ochilor.

adaptare după un documentar Radio România Actualități,

noiembrie 2012

Despre stres, cu calm

Trezit la 6. Pregătit copilul pentru școală. Soțul – pentru serviciu. Dat de mâncare la pisici. Aerisit prin casă. Mici nimicuri. Zi de zi. La 8 – ieșit pe ușă. Cu mașina – din Titan până dincolo de Băneasa. O provocare. Zi de zi. Serviciu. Întâlniri. Pauze scurte. Deadline-uri. Proiecte.

Pe seară, traversat Bucureștiul înapoi. Din Băneasa până-n Titan. Altă provocare. Ajungi acasă – după ora 20. Un pahar de vin. Culcat. A doua zi – de la capăt.

„Recunosc, e un fel de a-ți distruge viața asumat!"

Carmen are 45 de ani. Este o femeie firavă, poartă ochelari, și are o sensibilitate pe care cu greu te lasă să o ghicești. N-ai zice că „duce-n spate, de ani de zile, programul „asumat. Glumește, spunând că are program de bărbat și femeie, în același timp. „Nu mă întreb niciodată cum rezist. Dar mă gândesc permanent ce să fac ca să nu cedez. De exemplu: zilele trecute am fost să eutanasiem pisica surorii mele. Nu era în plan. Am întârziat la un training. M-am dus doar în pauză să plâng, căci nu poți rămâne neafectat, apoi au reînceput discuțiile cu partenerii de consorțiu, iar am plâns în pauză... Însă acest eveniment nu trebuia să mă perturbeze prea mult, pentru că aveam treburi de făcut și nu m-ar fi iertat nimeni dacă nu le făceam. Singura preocupare în tot ce fac e să nu cedez. În locul în care muncesc eu au cedat până acum patru persoane. Eu nu-mi permit să cedez, pentru că am obligații – familia și tot ce trebuie să duc în spate! Cred că norocul meu este capacitatea de a mă adapta la stres, de a-mi asuma dificultățile, și de a accepta că în viață trebuie să faci mai mult ce trebuie făcut, și nu neapărat să cauți să fii fericit. Un pic de experiență, un pic de anduranță..."

Așadar, pe primul loc e jobul. Îmi spune că celelalte griji nu pălesc, dar se îndepărtează un pic față de ele. Faptul că fiica ei are examen anul acesta – sau moartea cuiva drag – nu o lasă indiferentă, dar le privește ca lucruri care fac parte din viață și peste care va trece oricum!

Week-end-ul o prinde pe Carmen cu toate treburile casei, care trebuie și ele făcute: cumpărături, mâncare, curățenie. Extrem de rar se vede cu prietenii. Extrem de rar înseamnă de trei ori pe an, iar atunci întâlnirile sunt programate cu săptămâni înainte.

Singurul lucru pe care spune că poate să-l facă împotriva stresului este o lună de concediu pe an. „Ne pregătim cu mut timp înainte, ca totul să fie foarte bine organizat. E o lună în care mergem în lume, să vedem cum trăiesc alții, să vedem locuri frumoase și – ceea ce este cel mai important! – să uităm că suntem angajați. În concediu realizez ce om bun sunt, ce membru activ al societății pot fi! Mă bucur de natură, de o piesă muzicală... În viața de zi cu zi, adică sub stres, aceste lucruri sunt foarte departe!"

„N-aș putea trăi fără stresul de a fi o mamă bună"

Povestea următoare poate începe așa: Trezit peste noapte. Încălzit laptele. Învelit copii. Verificat dacă cel mic mai are febră. Făcut mâncare. Cu grijă. Fără prăjeli și fără

Enjoying the preview?
Page 1 of 1