Versuri din exilul sufletului: Poezie, suflet romanesc

clipa.

Capitol I

VERSURILE E-lui MEU…

regasiri de sine

UNIVERSUL EU...

Laura Schussmann

Mă cheamă

prin ploaie de stele,

Infinitul.

Mă trage

din adâncurile din mine,

Universul.

Sar

din cometă în cometă,

mă agat

de ramuri planetă.

Simt,

că mă transform

în copac,

cu rădăcinile înfipte

în nicăieri,

și cu frunzele coroană,

întoarse spre pământ ,

să pot,

câteodată,

să înmuguresc,

a viață.

Acolo ,

departe de acum

am fost ,

în amintirile mele,

cândva,

un simbolic ocean

de energie infinită

cu pretenție de galaxie,

dar,

conștiința îmi era,

încă,

materie nedefinită.

Și,acolo,

am început,

din primordial haos

și innocent repaus,

să mă creez,

propriul Big Bang

să îmi fiu,

materie

să mă definesc.

Și în imaginarul timp

și inexistentul spațiu,

galaxie a iubirii

să mă inventez.

Și, așa,

în miezul de foc

al metamorfozelor mele

printre praf de stele,

din tumult ceresc

și al sorții joc ,

Sinele de început

încet,sa îmi găsesc.

Și, dacă,

la final de început,

ca egoistă primire

și altruistă risipire,

planetele destin,

mi-ar lăsa,

printre rotiri de inimi,

pe axul de patimi,

așa, o libertate,

m-aș face

Cale Lactee.

Și , apoi,

atât de lină

și neatins de albă,

infinită lumina,

m-aș curge

în golul destinat mie,

ce mă așteaptă,

un întreg să devin,

și să mă simt vie,

de parcă

m-am născut

iară,

sau,

prima oară,

unic sens,

așa,

din

și cu

propriul Univers,

Eu.

A EXISTAT...

Laura Schussmann

A existat un moment,

al vieții mele,

și dacă nu ar fi existat

nu aș fi fost aici

și acum .

Mi s-au deschis,

de nicăieri,

dar așa de știute

două drumuri

paralele,

ce îmi păreau,

la început,

la fel de lungi

și la fel de grele.

Și atunci

a trebuit să aleg

unde să merg,

pe care al sorții drum,

fără să mă ardă focul,

cu flacără păcat,

și să mă scutur scrum.

Am tot avut de ales

în viața asta,

ce o numesc, a mea,

am tot ales cu tinerețea

și mai mereu cu inima,

dar a venit acel moment,

când am simțit

adânc în palma mea,

cum firul de destin

brutal se despica.

Un drum era mai scurt,

deși în mintea mea ,

atunci,la fel de lung,

ca celalalt, părea.

Pe el curgea durere

în nuanțe ruginii,

dar eu nu mai vedeam,

definitiv orbită

de lacrimi deznădejde,

ploi torentiale, triste,gri,

nici urmă de decor,

acolo unde,

îmi place mie,

să simt speranță,

și un fel de viitor.

Pe celalalt drum

se întrezărea, palidă,

dar nouă, de început,

în orizont , lumina

și un gând nerăbdător,

că îmi vor crește,

poate, iar din mine,

aripi, atât de crud tăiate,

de nemiloși calai,

și să mă înalt, a viață,

în al iubirii zbor.

Și în acel moment

mi s-a opri inima,

o secundă, în loc.

Nu auzeam,

deși cerșeam,

cuvinte înțelepte

din voce de proroc.

Un pas timid ,

din ce am fost,

am pășit,

spre ce aș vrea să fiu,

pe drumul cel lung

pe care sunt acum,

dar nu regret nimic

căci m-am întors în mine

și iar m-am regăsit.

Și simt,

că tot ce va urma

este ce mi-am dorit

de când mă știu,

Și nu mai simt frica,

nici de prăbușiri de sine,

nici de a păcatului rușine,

nici de al E-ului pustiu.

ÎNVAȚĂ-MĂ...

Laura Schussmann

Învață-mă

să mă dezvăț de mine,

și așa, poate, am să uit

o secundă, măcar,

cum este în pielea mea.

Și am să mă eliberez de iubire,

căci prea am devenit prizonera ei

și mă împrăștii prea ușor

prin prea multe orizonturi,

și când să mă adun iar,

nu mă mai regăsesc toată,

așa cum mă știu.

Căci mă pătrund

prin porii tuturor,

și le irit rău epiderma

de atâta praf de iubire

ce rămâne, particulă de mine.

Căci mă las,

pe colțuri de vorba și de buza,

pe ochi uimiți de atâta Eu,

pe gânduri prea uitate de lege

și pe suflete prea uitate de zei.

Învață-mă, apoi,

să mă reînvăț la loc,

după atâta dezvățare de sine,

că încă am nevoie și eu de mine,

că încă iubirea mă trage de suflet înapoi

deși , praful rămas prin rigole străine

miros încă a parfumul Eu-lui meu.

Și speranța am,

încă am la speranța,

că pot da și pe la alții

când li se încruntă privirea

linie soartă între ochii triști ,

si pot să îi schimb,

din pesimiști irecuperabili

în cei mai adorabili optimiști.

CÂTEODATĂ....AȘA...

Laura Schussmann

Câteodată ,

așa ,

cad pe gânduri

și cu o mână

răsfir șuvițe de păr rebele

iar cu cealaltă

ating transparențe de suflet

alungând parcă

himere translucide și stinghere .

Pipăi cu degetele

o boabă

sau două de zâmbet

și simt

cum în palme

mă gâdilă jucăuș universul

adunându-mi

de nu știu unde

și de peste tot

în rime nerimate ,versul.

Și îmi spun.

așa

în sinea mea,

la umbra tăcerii

că prea multă gălăgie

mă încearcă

în liniștea pierdută,

parcă

pe alei uitate uitării

predestinate iertării.

Și mă întind

câteodată,

așa,

peste zile și ore

ce mă străbat

parcă

tăcut de incolore,

să le simt magnolii

strânse sub un trup

diafan de petală

parfumat cu lacrimi

picături de rouă rară.

Și îmi las ochii

la fel ca și stropii

alungiți să îmi cadă

în zatul de cafea

fierbinde spre caldă.

Iar țigarea se duce

scrum de trecut și ea

într-o rece scrumieră

așa,

că și iubirea mea,

atât de efemeră

așa de stinghera,

care stă ascunsă

după uși întredeschise

doar de nevisate vise

gânduri nepermise

în lumi interzise..

Câteodată,

așa,

simt că mă pedepsesc

cu încăpățânări absurde

doar

și pentru că

vreau să mă regăsesc,

căci mă simt pierdută

într-o lume tristă și urâtă.

Dar de undeva,

parcă atât de departe

și așa de adânc

în ceea ce eu sunt

și în ființă mea

aud clar și tare

șoptită,unică chemare

și o dezlegare

de la renunțare,

dar la revenire

spre a mea menire

ce se cheamă

și poate

chiar și e

pură iubire,

absolută dăruire.

Dar sincer,

câteodată,

așa,

mă gândesc

că aș putea fi

doar o închipuire,

iar menirea mea

doar o nălucire

și o amăgire

într-o lume fără sens

și haotică risipire

fără nici o șansa parcă

de a găsirii regăsire.

Oare așa să fie ?

ar fi o absurdă ironie

pură nebunie..

PLOUĂ A PLOAIE

Laura Schussmann

Și plouă ,

da ce plouă

a ploaie

fără încetare

și simt,

în stropii

ce îmi cad

pe suflet

ritmat

și răpăit,

tăcută

și depărtată

chemare.

Și mă uit

pe fereastră

așa

cum a ploaie

plouă

și mă văd

parcă

și pe mine

picurând

o picătură

sau chiar două.

Și mă ascund

sub a tăcerii

comodă umbrelă,

de ploaie,

de gândurile mele,

dar ploaia

se încăpățânează

să mă plouă,

cu gânduri rebele

fără să aibă logică

și nici un sens

dar care,

încet și sigur

mă și agasează .

Și mă preling

versuri nescrise

pe geamuri vise

și fără rost

rouă picurând

pe