Damele din pălărie. Pseudospionologykos

InimăRea (pseudonimul lui George Tudor, n. 1950) a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti (promoţia 1974). A lucrat ca profesor de limba franceză, redactor la Editura Militară şi analist în cadrul SIE. Din anul 2004 este trecut în rezervă, cu gradul de colonel. A publicat cronici literare, studii critice, articole şi anchete sociale în revistele: Luceafărul, România literară, Viaţa Studenţească, Scînteia Tineretului, Informaţia Bucureştiului, Dimineaţa, Cronica, Baricada, Fraierul român şi altele. A debutat în proză cu volumul Cîteva idei despre fericire (Editura T, 2011).

Un cuvînt înainte

Interesant destin are şi autorul acestor excelente pagini de proză! Plecat încă de copil din ţinuturile Severinului la Bucureşti, oraş în care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, s-a fixat în amiaza vieţii la Suceava, asta ţinînd seama de excepţionalele sale calităţi de povestitor – că doar Moldova e celebră mai ales prin povestaşii săi –, echivalînd cu un fel de întoarcere acasă. Dar des-tinul lui InimăRea este interesant şi în alt sens, cel profesional. Menit, pe vremea studenţiei bucureştene, unei cariere de filolog şi literat, complicaţiile vieţii – sau „meandrele concretului", ca să citez un clasic al politichiei româneşti postdecembriste – l-au condus spre o carieră cazonă de nimic prevăzută, poate de profesia tatălui său. Şi iarăşi, în amiaza vieţii, a regăsit drumul acela spre litere şi filologicale.

L-am descoperit în ceasul acesta al dublei sale întoarceri. Nu cu texte literare mai întîi, ci cu profunde şi fosforescente comentarii pe marginea articolelor publicate de alţii în ediţiile electronice ale ziarelor, pe diferite site-uri, bloguri şi forumuri, însoţind şi articole de-ale mele din Cotidianul, VoxPublica şi, în ultima perioadă, de pe blogul meu, de pe site-ul Observatorului Cultural sau din ediţia electronică a ziarului Adevărul. M-au fermecat de la bun început comentariile sale evident elaborate, în care nu ştiam ce să apreciez mai întîi: sinuozităţile rafinate ale argumentaţiei, în care funcţiona gîndirea, ori strălucirea lipsită de superficialitate a stilului. M-am obişnuit atît de mult cu intervenţiile sale pe acolo pe unde scriu, încît, atunci cînd lipseşte sau mi se pare că întîrzie – toţi avem şi probleme cotidiene, pentru că nu putem sălăşlui nonstop în cyberspaţiu! –, mi se strînge inima, îmi este teamă să nu se fi întîmplat ceva. Între timp, ne-am şi cunoscut. I-am fost oaspete de cîteva ori la Suceava, a venit şi el la o ediţie a „Serilor Timpul" aici, în Iaşi, a mai venit şi cu prilejul lucrului la această carte şi, după cum am înţeles, i-a plăcut. Cum i-a plăcut să deguste vinul casei de la Bolta Rece, ceea ce îmi confirmă că n-a greşit deloc migrînd în Moldova şi cu atît mai puţin întorcîndu-se la literatură. Iar eu am fost fericit să descopăr un partener de discuţii la fel de fermecător precum autorul micilor şi atractivelor bijuterii risipite prin hăţişurile şi cotloanele cyberspaţiului.

InimăRea a mai avut o tentativă de întoarcere la umanităţi şi literatură la începutul anilor ’90, cînd a fost o prezenţă frecventă în eliberata presă de comentariu politic şi culturală postdecembristă. Părea să-şi fi regăsit drumul, dar n-a fost să fie! Viaţa mai avea de cerut plăţile sale şi nu i-a dat răgazul acestei reîntoarceri, care s-a petrecut acum cinci-şase ani. Dar în 2011 chiar a fost o reîntoarcere. Nu te apuci să debutezi literar la această vîrstă cu două romane deodată, dacă nu ai gînduri serioase în ceea ce priveşte literatura! Două romane, Damele din pălărie şi Casă pe pămînt, subsumate titlului general Idei despre fericire (1), cifra dintre paranteze semnificînd că aventura sa literară abia a început, iar eu, ţinînd seama de farmecul scrisului său, îmi doresc ca în anii care urmează cifra cu pricina să devină una cît mai mare. Primul din aceste două romane, pe care nu o să mă apuc acum să-l povestesc, răpind cititorului plăcerea lecturii şi a descoperirii, cunoaşte acum o a doua ediţie revăzută, la Editura Adenium. Cînd debutezi la maturitate, lucrurile îţi sunt destul de limpezi în cap încît să ştii cel mai bine modul în care trebuie să-ţi tratezi literar temele recurente, obsesiile proprii, cum urmează să prezinţi lumii mitul personal – cel care, adesea fără să ştii, ţi-a diriguit viaţa şi care, pe neaşteptate, a decis să te conducă pe drumul literaturii, să-ţi diriguiască şi acest drum.

Sînt fericit de această regăsire în literatură a lui InimăRea, cum sînt bucuros că, din întîmplare, i-am fost cumva un martor privilegiat, publicînd acum aproape patru ani în Timpul primele pagini din Casă pe pămînt şi susţinînd publicarea celor Cîteva idei despre fericire la Editura T. Iar acum, Adenium îi reeditează unul din romanele deja publicate, care va fi, cum am scris deja că sper, urmat de altele. Cum încă mai trăim în era Navigatorului, îi urez lui InimăRea vînt bun la pupă!

Liviu Antonesei, aprilie 2013, în Iaşi

„Pentru omul rus, onoarea este o adevărată povară de prisos. De altfel, în tot cursul istoriei sale a fost o adevărată povară de prisos. Mult mai repede poate fi atras rusul proclamînd în faţa lui «dreptul la dezonoare». Aparţin unei generaţii vîrstnice şi, mărturisesc, mai sînt încă pentru onoare, dar n-o fac decît în virtutea unei deprinderi. Ţin încă la formele vechi, să zicem, dintr-un fel de laşitate; trebuie doar să-mi trăiesc cumva veacul." (F.M. Dostoievski, Demonii)

Ce puşca mea, ce puşca mea/ O pasăre în pom cînta… Asta dacă înţeleg eu bine graiul ciorilor. Îmi tot bîzîie prostia asta prin cap de parcă m-a tîmpit Dumnezeu. Sau oi fi avînd emoţii? De ce, fiindcă mă întîlnesc cu un fost coleg de facultate? Da, dar…

Şi vremea asta, să-ţi bagi picioarele-n ea: umedă, vîn-toasă, pătrunzătoare! Uite-l şi p’ăla, cu capul gol şi chelia-nge-nuncheată sub şfichiul arzător. Nu e Nasty? Da’ ştiu că s-a boşorogit! De cîtă vreme nu ne-am văzut, de 12 ani? Da, dar au fost ani de tranziţie, nu-i aşa? Tot aşa m-o vedea şi el pe mine? D’apăi cum, măi, Harrison Ford!

— Domnu’, matale cu ce treabă p’aci?

Se-ntoarce ca o macara – încet, mecanic, bălăbănit – se uită la mine şi începe căutarea… Dreptu-i, durează ceva, dar important este că funcţionează.

— Ce faci, monşer? Aştepţi de mult?

— Şi încă mai aştept, maître. Am o întîlnire cu un bărbat arătos, jurnalist cincuagenar, asaltat de gagici care de care mai tinere şi mai parşive…

Rîde uşor, ca de-o glumă veche, familiar pînă la afectuos.

— Le-am dat liber. Şi azi. Ca de obicei.

— Şi zici că te-ai lăsat sau te-ai cam lăsa?

— M-aş cam… Tu?

— Şi pe mine mă bate gîndul. Dar decît să m-apuc de jogging…

— Păi, da… Hai, unde intrăm?

O luăm pe Amzei spre Calea Victoriei şi, mai ocolind o băltoacă, un cerşetor sau vreo mîndră sexos îmburicată, mai schimbăm cîte-o vorbă (Ce mai faci, ce-ai mai făcut? Bine, pe dracu’ bine! Una-alta…). Intrăm într-un gang, într-un bar subteran. Arată bine. Mai ales, e cam pustiu. La fix!

— Monşer, sînt cam pe fugă, trebuie să ajung la o şedinţă de redacţie. Într-o jumătate de oră ar cam trebui să o tai. Şi mai sînt şi cu maşina, aşa că doar cafea şi apă. Tu?

Eu, ce? Am tras două săptămîni de el ca să ne întîlnim şi acu’ mi-e grăbit muşteriul… Asta e! Comand pentru el, pentru mine – ceva mai puţin grăbit şi deloc nealcoolic. Eu îmi aprind ţigara, el s-a lăsat. Bravo lui!

Trag eu de el de două săptămîni, dar uite că nu mi-am făcut un plan, n-am elaborat nimic, nici măcar o strategie acolo… Doar ne cunoaştem de cînd lumea, nu? Ne cunoaştem pe dracu’!

— Tu pe unde mai eşti acum? Tot la…

— Domnule, acum lucrez la Biroul de Presă al DIE. Adică sînt chiar şeful sus-zisului birou, ce atîta modestie? Măcar de-ar merita o falsă modestie, dar nu e cazul.

Se uită aşa, cam de departe la mine. Ce ochi bulbucaţi a făcut Nasty! O fi el un broscoi cumsecade? Da’ matale? Hai să-i explic:

— Deserviciul de Informaţii Externe. Spre deosebire de celălalt, Deserviciul Românesc de Informaţii.

Bea cafeaua încet, deci funcţionează.

— Tot un drac pînă la urmă, nu?

— Rude de gradul II.

— Consanguine, couterine?

— Jumelare, cu acte şi pedigree.

— Da, şi?

— Şi chestia e că „băieţii" s-au hotărît să iasă puţin la lumină, să comunice cu societatea civilă, deh… Aşa că au înfiinţat un birou de presă, s-au gîndit la un purtător de cuvînt, au şi un site al lor, cu oarece date – nu mare lucru, dar altădată erau tare secrete. Şi acum, Biroul umblă să împartă acreditări, să-şi facă un cerc de relaţii în lumea presei, după cum elegant se exprimă ei înde ei.

— Da, monşer, dar noi avem o fată care se ocupă de chestiile astea. Am şi cerut acreditare pentru ea.

— Nasty, cunosc. O ştiu şi pe urîta aia a voastră.

— Hai, mă, că-i fată bună!

— Normal, dacă nu mai e rost de futut, sigur că e bună şi-aşa.

— Şi ce, voi acreditaţi numai top-modele?

— Acu’, ce să-ţi spun? Cît sînt de şef acolo, la ei, am şi eu un director pe cap, care-i tare pornit, da’ pornit, nu aşa! Mutu îi zice. Mutu care fute pămîntu’, tout azimut. Aşa că-i rîde inima cînd vede o vampiroaică din alea cu picioarele pînă-n canini. Bineînţeles că e de vîrsta noastră…

— Şi bineînţeles că bea de rupe…

— Nici eu nu duc paharul la ureche, dar el bea sistematic: are raţie de-o oca de whisky pe zi. În weekend nu ştiu ce face – poate posteşte, poate măreşte miza…

— Moldovean, nu?

— Korrect!

— Eu nu ştiu de ce beau moldovenii ăştia atît! Am şi eu unul prin redacţie – băiat bun, îi merge mintea brici, dar e mereu parfumat.

— Cică muţele lor îi înţarcă pe la un an, chiar doi.

— Da, şi?

— Şi rămîn cu darul suptului, ce mai! Nasol e că şi ăi întorşi de la ţîţă o au cu beutura. Aşa că alăptarea naturală e de vină, clar.

— Şi şeful vostru ăl mare, tot băutor?

— Jamais bu avec. Dar are dosar beton: ta’su e din Ăi Bătrîni, ghinărar, deh…

— Cunosc. Redactorul meu şef – că şi eu, am ajuns adjunctul unuia de 30 şi ceva de ani – are o vorbă: două mari belele pe cap de român – inflaţia monetară şi inflaţia moldovinească. Un’te-ntorci, numai cozmînci, hrebenciuci, iacubovi şi amării…

— Las’ că nici cu ciulinii Bărăganului nu mi-e ruşine!

— Deci?

— Că bine zici! Da’ eu ce mă gîndii, ca un bun oltean? Ia să facem noi nişte noduri pe dedesubt, să-ntărim o ţîră canavaua! Că, la o adică, urîta aia a voastră tot la tine vine să-ntrebe una-alta. Iar tu, decît să dai un fax, mai bine dai un telefon. Unde mai pui că mai stăm şi noi de vorbă, mai bem ceva pe banii contribuabilului – fond de protocol, la discreţie. Îmbinăm utilul cu meschinul, este?

Tace Nasty, se uită-n jos şi… Şi oare ce mai face? Oi fi călcat în ceva? O mai fi trecut prin faza asta şi se credea scăpat? Merg la plesneală:

— Maître, nu-ţi propun nimic ruşinos, fii liniştit! Doar mă gîndii eu, aşa. Cu jupînii nici n-am vorbit, că ăştia „e meseriaşi", la ei totul se scrie, se raportează, decontează, justifică, aprobă etîcî. Eu n-am făcut şcoală d’aia de-a lor, după cum nici meseria lor nu mă interesează. Eu doar m-am gîndit că puteam încinge un telefon la o adică, la două adici. Cînd s-a pus problema înfiinţării Biroului de Presă – în consiliul lor director, acolo – s-au blocat pe două variante: să fie operativ sau neoperativ. Mie mi se pare la mintea cocoşului răspunsul, dar ei sînt alte orătănii. Aşa că au îmbîrligat-o: directorul – de-al lor, şeful – de-al nostru.

— Adică să ne lucreze sau să nu ne…

— Cam pe-acolo.

— Deci cînd o să mă prezinţi directorului tău, ăla o să fiu, nu?

— Crezi că te dau în primire? Nu te dau, maître! De vreo patru luni mă tot înnebunesc ei de cap, că să le dau o listă cu oamenii pe care-i cunosc eu în presă. Mai ales cu redactori-şefi – fie ei şi adjuncţi, ca matale, că aşa le place dumnealor, să aibă de-a face cu şefi, nu cu plevuşcă. Aşa, ca să putem miza pe o imagine favorabilă în presă. Cît de cît…

Se hotărăşte greu. Sau nu se poate hotărî? Oricum, nu aştept mare lucru de la el, aşa că nici nu mă dau de ceasul morţii. Nasty îşi admiră îndelung ceasul. Cred că-i arată ora favorită, altmineri nu s-ar holba atît de fericit.

— Monşer, nu mai văd aproape nimic fără ochelari. Am luat acum un an ceasul ăsta, îl