Scriitorul de filozofie

Un amator, un diletant

Citim enorm și scriem inadmisibil de mult! Când mai an, răspunzând unei anchete lansată de o publicație din București, am afirmat că la noi în țară se citește prea mult, tinerii redactori, mizând poate pe faptul că mai eram, pe atunci, implicat într-o întreprindere editorială și era de bănuit că, dacă nu din alte considerente, atunci fie și numai din motive financiare, voi deplânge dezinteresul pentru carte al publicului de la noi și vom căuta împreună căi de advertising pentru a stimula vânzările de carte, acei tineri au fost nu doar decepționați de neașteptata mea poziție, dar și în încurcătura de a nu ști cum să strecoare punctul meu de vedere cacofonic în corul celor care deplângeau, la unison, zgomotos și hilar, o presupusă aculturalitate a contemporanilor noștri. Cu toate acestea, nu eram deloc original prin ceea ce afirmam, câtă vreme cu câteva decenii mai înainte G. Călinescu observa și el, exasperat, că: „A citi prea multe cărți e un abuz, un semn prea adesea de neintelectualitate, și condamna ferm „faptul de a fi rumegat multă celuloză tipărită (Gâlceava înțeleptului cu lumea, vol. II, p. 260).

Așadar, aceasta este presupusa alternativă: a citi sau doar a rumega celuloză tipărită! La limită, se poate pune problema că sunt și inși cărora într-atât de dezastruoase le sunt lecturile încât ar fi fost preferabil să nu știe să citească. Fiindcă același autor, citat mai sus, afirmase într-altă parte că ești cult nu prin ceea ce citești, ci prin ceea ce ai puterea de a nu citi. Dar atunci, cu cât mai acut se va pune problema celor care scriu, deși ar fi fost în cazul lor preferabil, pentru ei și pentru toată lumea, să nici nu fi învățat vreodată alfabetul? Căci sunt indivizi, dintre care nu puțini se bucură de notorietate, pe când de fapt ei au citit mai puține cărți decât câte, prolifici, au și scris. Însă acestea, deși majoritare, sunt cazurile extreme, iar referirea la ele este cel puțin nedreaptă și oricum prea puțin relevantă, câtă vreme dilema, cu privire la faptul că citim și scriem prea mult, este cu adevărat dramatică abia când luăm seama la cei care sunt, prin calitatea intelectului și prin amploarea instrucției, îndreptățiți și să scrie și să citească.

Încă acum aproape două milenii și jumătate, cel mai important autor din toate timpurile, creator al unei ample opere, a afirmat marea primejdie pe care o reprezintă scrisul pentru spiritul nostru. Într-unul dintre dialogurile lui este inserat mitul, dat ca fiind mult mai vechi, conform căruia scrisul ar fi un implicit atentat la caracterul genuin al gândirii, o irepresibilă alienare a omului. Fixând în scris o idee o mortificăm, pagina scrisă fiind o conservă de cugetare congelată sau cel puțin inertă, dacă nu cumva chiar falsificată definitiv. Prin scriere se pierde ceva din ceea ce a fost avantajul gândului atunci când el s-a născut. În contact cu realitatea întotdeauna vie, provocat de ea și bazat exclusiv pe capacitatea intelectului de a răspunde, să formulezi, fără absolut nicio precedență, ideea, în completă originalitate, aceasta ar fi situația ideală! Vom înțelege mai bine afirmația dacă vom realiza cum stau cărțile pe rafturi, în biblioteci, ca mici animale împăiate, iar noi pe lângă ele tot așteptând că doar, doar vor prinde a se mișca. Ele par a fi dar nu sunt, fiindcă nu se poate pune semnul egal între o idee care s-a născut atunci pentru prima dată, chiar când a fost exprimată, odată cândva la naștere, și ceea ce pare a fi aceeași idee, însă împrumutată, o umbră doar a precedentei, doar o aparență de gând. E ca și cum am confunda niște produse vestimentare noi cu unele second hand. Sau, mai explicit, să locuiești într-o casă nouă, tocmai atunci construită, pentru tine, sau într-o casă în care s-au succedat generații de locuitori la rând, și în pereții căreia s-au tencuit invizibile fantomele celor ce au viețuit în acele încăperi de-a lungul anilor, nu chiar în sens fantastic, propriu-zis, al unor apariții, ci, celor ce au fost, li s-au imprimat în pereți, insesizabil, plânsul, gemetele de iubire sau zbaterea de pe când agonizau în drum spre moarte. Iar acei pereți sunt în aparență din zid consistent, dar de fapt ei sunt mai degrabă tencuiala succesivă formată din suprapunerea sufletelor pasagere prin acel spațiu de locuit.

Desigur, este dificil, dacă nu cumva chiar imposibil – să identificăm locul, momentul în care o idee s-a fost izvodit pentru întâia dată, dar nu este mai puțin adevărat că multe dintre gânduri se răspândesc ca molime peste realități, cărora nu le aparțin, însă cu toată inaderența organică se aplică mutilante asupra lor. Prea adesea nu chiar gândim ceea ce credem că gândim, ci doar utilizăm niște prefabricate de idei dându-ne astfel iluzia că suntem și noi în rând cu lumea și cugetăm la soarta ei. Aplicăm asupra realității, ca pe niște stanțe inerte, formulele moștenite, precum niște copii ar turna în forme din plastic nisipul ud de pe vreuna dintre plajele lumii, reconstituind în felul lor, minor și postiș, lumea pe care o știu. Școala, la rândul ei, este un atare dresaj în care cel mai adesea celor tineri le este blocată gândirea, fiindcă intelectul lor este mobilat abuziv cu atari prejudecăți de cultură, surogate de idei, erzațuri ale cugetării, prefabricate a căror prezență va intimida orice tentativă de gândire organică. Pe de o parte, textele, fie și moarte, odată scrise sunt adevărați vampiri care își extrag o nebănuită putere de la cei care fac imprudența de a le străbate, fiindcă, într-un mod insinuant, ei se supun unei modelări asupra căreia nu au niciun control. A instrui un tânăr înseamnă, prea adesea, a-i confisca aceluia șansa de a gândi. Fericiți cei leneși la carte, cei care rămân repetenți! Pentru că ei izbutesc să se sustragă, în bună măsură, de sub acest magnetism care artificializează ființa umană. S-a spus că omul de azi hrănindu-se cu hrană sintetică, burdușită cu conservanți, devine el însuși un produs bine conservat, iar atunci când moare trupul nu-i mai putrezește ci rămâne intact în perpetuitate. La fel și spiritul nostru, al celor de azi, ghiftuit cu lecturi, nu se mai descompune, dar nici nu mai este viu, rămas inert și polimeric. Starea paradisiacă a intelectului uman a fost aceea pe când, neprevenit în niciun chip, reacționa exclusiv spontan la provocările mediului în care îi era dat să trăiască. Aceea era, cu adevărat, gândire vie.

Pe de altă parte, nici nu se poate spune că întâlnirea cu cartea este exclusiv una cu artificiul mutilant, doar o pierdere, cădere în inerția minții, întreprindere pauperă din domeniul loisir-ului. Fiindcă lectura nu este, totuși, o realitate inferioară realității vieții, ci ea face parte din viață, putând fi, ca și viața, diluată, derizorie, o escapadă în neînsemnătate, după cum poate fi marea aventură a spiritului, o abordare a primejdiei celei mai acute, chiar calea de acces la dumnezeire ori întâlnirea cu moartea. Posturile acestea, fie și oricât de înalte, nu justifică orice exces de lectură, trivializarea contactului cu cartea prin abuz și superficialitate, dar oricât de rare, ele există.

Privind acum lucrurile și din perspectiva cealaltă, a producătorilor incontinenți de otrăvuri, făcătorii de cărți, să luăm aminte la definiția modului de fabricare: „C’est un métier que de faire un livre, comme de faire une pendule". E și aceasta o meserie să faci o carte, întocmai aceleia de ceasornicar. Aceasta este adevărat, cu atât mai mult cu cât același La Bruyère ne atrage atenția, chiar la începutul Caracterelor sale, că totul a fost deja spus, iar noi, desigur el se referă la contemporanii săi de acum câteva secole, noi am venit pe lume prea târziu și nu prea avem de spus lucruri inedite, ci doar să le formulăm într-un mod propriu pe cele care au fost spuse de predecesori. Făcători de cărți asemeni celor care fabrică pendule, adică mici-meseriași, aceștia sunt, cu excepții infime, scriitorii! Cu spiritul lor atât de accentuat pragmatic, americanii au și creat școli prin frecventarea cărora poți deveni scriitor, chiar cu patalama la mână, mai ceva ca în vremea stalinismului românesc când cu faimoasa Școală de literatură. În cele mai numeroase cazuri, doar o profesie manufacturieră, fie și atunci când utilizează computerul cel mai performant, cea de scriitor se supune destinului aleatoriu al suratelor ei de mică-industrie, adică se reformează, dezvoltându-și unele sectoare, pe altele lăsându-le să dispară. Astfel, s-a spus că romanul, ca gen literar, fiind prolix, tărăgănat și stufos, va să dispară fiindcă aceste caracteristici, care îi identifică specificul, îl fac incompatibil cu ritmul din ce în ce mai alert al societății contemporane. Dar, mi se va răspunde că statisticile, de la noi și mai ales din țările cele mai avansate cultural, infirmă respectivul pesimism și că în mod neașteptat specia respectivă cunoaște o adevărată explozie a producției. E adevărat, numai că, cu cât mai numeroase și mai performant scrise, acele romane sunt din ce în ce mai neînsemnate, mai indistincte, apariția fie și a celor mai bune dintre ele este un eveniment de o zi ori, cel mult, de un sezon. Ele sunt evenimente memorabile doar pentru un interval de timp pitic. Se întâmplă cu aceste romane foarte bine scrise, dar cu toate acestea neînsemnate până la derizoriul cel mai ridicol, precum cu populațiile aflate în explozie demografică când viața omului, adică ființa lui, decade netrebnică, prin proliferare aneantizându-și orice urmă de demnitate, înțelegem acestea fie și doar dacă privim un simplu reportaj despre populațiile, ca o imensă vermină, ale extremei Asii, spre pildă. Văzute de la distanță, prin obiectivul unui aparat de filmat, ele sunt doar foșgăieli ale unor insecte, pe când este foarte probabil că dacă am coborî în mijlocul unui fragment al lor, într-un grup restrâns, am fi uimiți de cât de diferențiat peisaj uman presupun, cu personalități considerabile, cu figuri pitorești, dar și cu mari mase de oameni de o însemnătate minimă. Tot astfel și cu romanele, pentru o adevărată judecată asupra lor, va trebui să le cuprindem în totalități uriașe și să realizăm astfel, în baza numărului lor proliferant, neînsemnătatea definitorie, egală într-un fel cu inexistența. Să comparăm ce înseamnă un presupus cel mai important roman de azi, cu ceea ce au însemnat în momentele lor de maximă glorie romanele lui Dostoievski, de pildă. Tragic este că derizoriul romanelor contemporane absoarbe în pâlnia lui de reducție și precedențele care s-au bucurat cândva de atâta glorie. Dar nu doar numărul aberant de mare contribuie la realizarea acestei deriziuni, ci uneori autorii înșiși intervin cu imens sarcasm și scriu cărți ca o batjocură la adresa unui eventual cititor, de parcă nici nu ar avea altceva de gând decât să biciuiască demnitatea celui care a comis imprudența să le cumpere vreun exemplar al cărții.

Cu toate aceste caracteristici descurajante ale scris/ cititului, rămâne vie de peste multe secole o icoană din poema lui Dante: Noi leggiavamo un giorno per diletto... (Inferno, V, 127). Așadar, Francesca da Rimini și Paolo Malatesta citesc așa, de plăcere, din carte, iar scena livrescă se transferă asupra lor, stimulați ca, asemeni personajelor despre care citesc, să se sărute, să se îmbrățișeze, și fiind surprinși plătesc cu propriile vieți imprudența de a se fi încredințat sugestiei unei lecturi. Străbatere a unei cărți, străbatere într-atât de primejdioasă încât sfârșește în moarte! Există un scris/citit profesionist, monoton și previzibil, întreprindere pecuniară, mod de a-ți procura tainul zilnic, aplicând, ca un automat, o grilă universală de examinare a unor texte ce îți trec mecanic pe sub lentile, ca duse de o bandă rulantă. După cum există și un altul, pândit de primejdii, scris/citit diletant, amator, căruia nimeni nu îi prescrie o metodă, o strategie de desfășurare, un drum.

Să fii profesionist al scris/cititului e un lucru onorabil, dar e mult mai mult să fii un diletant, un amator, adică să citești și să scrii per diletto, doar mânat de iubire, fie și dacă aceasta este iubirea din Divina Comedie, cea care mișcă universul întreg, cu soarele și cu celelalte stele, sau chiar Amor Dei intellectualis, care se naște din cel de-al treilea gen de cunoaștere, faimoasa știință intuitivă, quod Scientiam Intuitivum vocabimus (scolia a II-a, la propoziția XL, din partea a doua a Eticii lui Spinoza). Iubirea intelectuală a lui Dumnezeu întrucât știm că este veșnic, dinspre noi înspre el, iubirea infinită de sine a lui Dumnezeu - Deus se ipsus Amore intellectuali infinito amat (Etica, partea a V-a, propoziția XXXV, ediția a treia a lui J. Van Vloten și J. P. N. Land, vol. I, p.266), iubirea intelectuală pe care Dumnezeu o revarsă asupra noastră (tr. Alexandru Posescu). Să citești ori chiar să scrii despre înțelesul lumii cum ai fora în adânc având drept sondă tocmai acel Amor Dei intellectualis, și ce poate fi mai primejdios!? Totuși, cu toată presupusa eventuală primejdie, iubirea poate fi deopotrivă și o șansă de acces în cunoaștere, după cum ne asigură Nae Ionescu în lecția sa de deschidere a cursului de filozofie la Universitatea din București, lecție intitulată: Funcția epistemologică a iubirii.

Profesorul de logică și metafizică pornește oarecum chiar de la afirmarea iubirii la Augustin, dar nu citează faimoasa expresie care îi este atribuită Africanului: Ama et fac quod vis. Iubește și fă ce vrei. În schimb, oarecum descumpănit de vestea că fiul său din Anglia a ales să se călugărească, Constantin Noica îi scrie acestuia o scrisoare deschisă care se tipărește în revista Prodromos din Freiburg, Germania, scrisoare în care citează cuvintele lui Augustin și le și comentează în sensul că dacă iubești atunci indiferent ce faci, vei face bine, vei face un lucru bun, nu în înțelesul de lucru bine făcut, bine meșteșugit, ci bun în sens moral. Prezența iubirii ne garantează că orice vom întreprinde nu vom greși față de noi, față de semenii noștri, față de Dumnezeu. Asemenea grecilor pe care i-a iubit atât de mult, și filozoful care se va stabili ulterior la Păltiniș, și el credea că dacă știi atunci nu poți greși, nu poți păcătui. Iar cunoașterea era garantată de iubire, teza lecției de deschidere a profesorului său. Sunt trei termeni sau doi pași: iubind ai certitudinea că vei cunoaște, iar cunoscând nu poți face decât binele: iubirea, cunoașterea, binele. Adică Dumnezeu!

În ceea ce îl privește pe Nae Ionescu, este de presupus nu că nu ar fi știut faimoasa expresie a lui Augustin, ci, mai scrupulos ca filozof în comparație cu cel care îi va fi student, el evită citarea ei întrucât era ținut la distanță de îndemnul ca iubind să faci ce vrei, să faci, or el instituise oroarea de faptă, de faustism. E însuși antioccidentalismul ortodoxist pe care l-au profesat, nu prin faptele proprii care îi contrazic, ci doar prin afirmații teziste, l-au profesat destui intelectuali români, de la N. Iorga, Ion Barbu, Nae Ionescu și până la tânărul discipol al acestuia, Constantin Noica, cel care preia de la profesorul său mort prematur această temă și scrie Despărțirea de Goethe pe un plan mai vechi al unei lucrări ce ar fi urmat să se intituleze Anti-Faust. Cum se știe, Goethe propusese prin intermediul lui Faust ca expresia cu care începe evanghelia lui Ioan: La început a fost cuvântul - Im Anfang war das Wort, să fie înlocuită, după câteva ezitări, cu expresia: Im Anfang war die Tat!, La început a fost Fapta! Însă noi, cei din Carpați, cum suntem așezați aici la Porțile Orientului, ne împărtășim adesea mai degrabă din inactivismul răsăritean, practicând mai mereu o indiferență față de faptă, dacă nu chiar oroarea de ea. Fiindcă pentru noi nu fapta este menirea noastră pe pământ, ci contemplarea adevărului veșnic, a lui Dumnezeu. Astfel încât iubind nu vom face indiferent ce - precum ne îndemna Augustin, ci doar sau mai ales vom cunoaște, îl vom cunoaște, sau doar îl vom contempla, îl vom ști - pe Dumnezeu.

Deosebirea aceasta, pretins din fundamente, dintre Orient și Occident, care schematizează nepermis de mult spiritualitățile și care imaginează, pentru noi, o aderență răsăriteană exclusivă, nu se verifică nici chiar în cazul acesta al unui gânditor într-atât de dogmatic cum a fost Nae Ionescu. Fiindcă el instituie funcția epistemologică a iubirii pornind nu de la textul vreunui sfânt părinte răsăritean, ci de la textele unor mistici occidentali. Afirmând primordialitatea iubirii, acesta crede, în continuarea opiniilor acelor precursori medievali, că actul iubirii precede și pregătește în fiecare din noi cunoașterea, ba chiar ceva mai mult, acest act al iubirii o face posibilă. Presupunerea, în baza căreia afirmă respectiva