Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori

Cîteva zile mi-a fost nașpa la sînge, iar noaptea trecută am avut insomnie și cînd în sfîrșit ațipeam, eram scuturat imediat de același vis – toată noaptea am trăit un singur vis, în care trebuia să răspund la o anchetă, unde cifra numită se înmulțea în cîteva secunde pînă la numărul care corespundea cu numărul anilor care mi-au fost dați pentru viață și în cîteva secunde ajungeam pînă la moarte, moment în care mă trezeam transpirat, iar cînd ațipeam aveam același vis. Și așa pînă mi-am zis că e mai bine să mă trezesc obosit decît să mă „odihnesc" așa.

După absolvirea facultății am avut o pauză foarte scurtă pînă la intrarea „în cîmpul muncii, nu mai mult de-o lună, în care m-am și însurat. A fost, așa, o chestie... Trebuia să mă duc pînă acasă, ea mi-a zis: „Ce-ai zice dacă aș merge cu tine? și eu am spus: „Dacă zici tu…, am fugit la troleibuz, a și alunecat în drum și a căzut, am zis că e un semn, am rîs și am pornit mai departe. Dar cînd am ajuns părinții au hotărît că am adus logodnica acasă, noi am intrat în joc și n-am zis nimic. Au făcut un chef în verandă, apoi nunta (în cort) și gata, m-am întors la Chișinău să găsesc o locuință. Fiindcă cei de la Academia de Științe mi-au promis o cameră în căminul lor, am zis să-mi găsesc pînă atunci altceva și m-am dus la administratorul căminului în care locuisem cinci ani, „argumentul fiind un butoi cu vin (cu tot cu butoi, pe care-l adusesem cu mine), dar și faptul că soția, hm, cum suna, cum sună, e studentă la filologie. Anci a zis că n-are cum să-mi dea o cameră, fiindcă nu (mai) sîntem studenți amîndoi, că să vin să mai vorbim săptămîna viitoare, dar cînd a văzut argumentul băubil a zis OK și m-a repartizat în camera 3.

A fost tata și ne-a văzut prima noastră „căsuță, a zis că-i place. Camera 3 din căminul 7, str. Pan Halippa 6 (fosta general Malinovskii). Nu mai mult de 3 metri pe 5. Cu toate astea, aici a încăput tot de ce am nevoie. Cum intri – pe dreapta e un dulap, care se atinge de ușă. Pe el – două etajere cu cărți, una peste alta. Peste ele a încăput numai bine „Istoria… lui Călinescu – atîta, e acolo. La stînga – frigiderul care atinge și el ușa. Pe peretele ușii – un ceas fain pe care mi l-au dăruit părinții, „Iantari, de ziua mea. Pînă acum (abia am împlinit 22 de ani) nu s-a întîmplat să nu fiu acasă, la Antonești, de ziua mea. Pe peretele din stînga, deasupra frigiderului, e lucrarea făcută, în lemn, de tata. Pe restul peretelui – covorul dăruit tot de părinți, în mijloc – o oglindă, sub oglindă – o noptieră plină mereu cu cărți, care sînt peeeste tot. Între ea și frigider – canapeaua (în ea – cărți). Vizavi de ușă – fereastra acoperită de o perdea de culoarea tapetului, covorului, patului și pledului de pe el, a feței de masă și a mobilei. Imediat lîngă dulap – un scaun care unește masa de noptiera de sub televizorul deasupra căruia e o floare muribundă. Deasupra mesei – un tablou de la tata. O vază, lampa de masă, geanta din anii studenției lui tata. Pe televizor – peștișorul de la bunica și o roșie artificială pe post de solniță (de acasă). Mai e un casetofon și multe, multe casete, majoritatea imprimate la „casa de discuri Studio 2, aia de pe strada Pușkin, mai jos de Facultatea de Litere, după barul „Decanat", sau cumpărate din Bazarul de Păsări, mai jos de cămine, lîngă parcul cu cele cinci puști. Originale-s doar casetele cu rock internațional, celelalte, cu russkii rock, sînt imprimate.

În timpul Uniunii Sovietice mulți poeți au fugit de cenzura literară retrăgîndu-se în muzică, de aceea textele din russkii rock sînt atît de puternice. Ascultînd Akvarium sau Nautilus Pompilius, Kino, Mașina Vremeni, Leningrad, Aukțion, Alisa, Grajdanskaia Oborona, Krematorii, Zvuki Mu, Zooparc, Vîsoțki, de multe ori mă surprind traducîndu-le versurile…

Să nu împărtășești cu nimeni

Tainele noastre secrete,

Nu spune nimănui cum vom muri.

În cartea asta printre rînduri

Se ascunde adevăratul Dumnezeu,

El rîde și te admiră.

Ești frumoasă, ca o mișcare

A baghetei fermecate din mîinile

Necunoscutei din visul pe care l-am văzut.

Stăm întinși pe nori

Și rîul aleargă sub noi,

Toate gloanțele noastre

S-au întors împotriva noastră

Cu vîrf și îndesat.

Bonnie și Clyde

(SPLIN / A. Vasiliev)

În „noaptea nunții am dormit în sufragerie, eu pe-un fotoliu și ea pe altul. De fapt, era dimineață deja și am căzut rupți de oboseală, iar peste vreo jumătate de oră au apărut vecinii, făcîndu-și de lucru și, ca să nu-i trezească pe părinți, am ieșit eu – toți voiau, de fapt, să bea, dar nu m-am supărat, atunci, pe ei. A doua noapte am încercat, ca-n cărți, să-mi fac „datoria de… soț, dar cînd am băgat-o un pic mai tare decît obișnuiam înainte a început să plîngă, zicînd c-o doare și că mă roagă s-o lăsăm pe altă dată, n-am insistat, spunîndu-i să se liniștească. Ne futeam ca înainte, cînd se temea să n-o dezvirginez, ca să n-o verifice taică-so și să-i taie capul și să i-l arunce în Nistru – cu vîrfu’ pulii și pe la spate. Îmi mai făcea și laba și cam atît cu intimitățurile conjugale.

La Institutul de Literatură Contemporană și Teorie Literară de la Academia de Științe m-au repartizat cu domnul Nicolae în birou, un bucovinean bătrîn, ca și ceilalți colegi, de altfel. Bătrîni, nu bucovineni. Cel mai tînăr era Rotaru, un durduliu glumeț de vreo 45 de ani, care deschidea puțin ușa și-și băga fălcile în crăpătură: „Salut, Hai! N-a ajuns Nic?", făcea o glumiță pe seama bătrînului, rîdea, mă saluta iar și dispărea. Era un cabinet foarte mare, cu telefon și deosebit de elegant, în care erau trei birouri, doar că Nicolae nu prea ajungea pe la lucru, iar Cimpoi nu venea niciodată. Era fain, toată ziua citeam, scriam și mă antrenam, cabinetul fiind numai bun pentru antrenamentele mele de karate, puteam să fac lejer orice kata în acest cabinet, nu mai vorbesc de flotări, lovituri de picior & pumn, blocuri și alte scheme. Era atîta liniște încît nu-mi scriam jurnalul acasă, ci la serviciu (Nu prea JURnalul mEU,). Apoi am aflat că „băieții au o înțelegere tacită să fie la serviciu doar marțea și joia, dar – marțea și joia – obligatoriu, cum ar veni, ca un fel de zile de post (sau de dietă). Apoi – marțea și joia, dar doar de la 14 la 17. În restul zilelor erau numai directorul, secretarul general și secretara. Vasile Canu, directorul, era de treabă, a fost de acord cu Gan să mă aducă la Academie, deși eram „foaaarte tînăr, a fost de acord să mă duc la „Literatura Contemporană, a fost de acord să mă duc în cabinetul lui Nicolae, directorul general… era în general de acord. Dadaist și vota mereu pentru. Cum ar zice umoristul Petru Cărare, „Rog să se transmită și la centru: / Să știe țara toată / Că și pe lumea ceea voi fi pentru, / Iar contra – niciodată! Avea un metru și cincizeci și era fratele mai mare al maarelui critic literar Ion Canu, doar că scria foarte puțin, incomparabil mai puțin decît grafomanu’ de frate-so, nu era nici paranoic și n-avea nici prea multe pretenții, doar aștepta liniștit să iasă la pensie. Secretarul general în schimb era o viperă nefutută care probabil că nu se va mărita niciodată, nu fiindcă are mustăți și cur maaare. Asta, pre numele ei Luminița Korovețky, o făcea pe șefa, fiind, ca orice secretară, mai șefă decît șeful șefului șefului. La început suna la telefon, ca să vadă dacă nu cumva întîrzii la lucru, apoi își făcea drum pînă la noi în birou, apoi își permitea să mă cheme la discuții. Mă enerva și i-am tăiat-o cu întrebarea: „Cu ce ocazie? – „Cu ocazia că sînt secretarul general al Institutului de Literatură Contemporană și Teorie Literară de la Academia de Științe din Moldova. Am lăsat-o vorbind, iar la primul salariu am început să-mi pun întrebări întrebătoare. Cu căminul nu se rezolva, iar salariul era mic ca o puță de pionier, cum ar zice Serj fizi. I-am spus lui Gan că nu pot trăi cu acești bani și că dacă acceptă să-mi mai iau un serviciu e în regulă, dacă nu… Mi-a zis că nu-i nici o problemă, doar să nu plec de aici. Rotaru, care devenise între timp șef de catedră la Institutul Pedagogic, care se transforma în Universitatea Pedagogică „Ion Creangă, insista să-mi iau un curs la ei, dar m-am gîndit că studenții vor fi cam de vîrsta mea și am zis că mă mai gîndesc, poate de la anu’. Directoarea de la liceul româno-german „M. Kogălniceanu, unde-mi făcusem practica pedagogică, mi-a spus că dacă am de gînd să lucrez profesor mă așteaptă oricînd la ei. Mi-a dat și clasa cu care făcusem practica, mi-am luat doar ore de literatură, nu și de gramatică. Directoarea era soția unui mare om de afaceri și avea un birou rupere – cu combină muzicală ultimul răcnet, TV japonez cu diagonală maximă, video, computer, canapea, divan, fotolii, bar… Nu trebuia să mă duc la ședințe, trebuia doar să-mi fac orele, pe care mi le înghesuisem în doar trei zile. Cu elevii mă înțelegeam perfect, le-am spus de la început care-i treaba, să învețe ce le spun și să citească cît mai mult, le povesteam să le fie interesant, discutam mult și mi-am făcut liniște și în clasa care-i speria pe toți profesorii. Și asta din cauza unui plod de bani gata, cu mamă deputat și tată ministru (sau invers), care le strica mereu orele. Cînd am intrat prima oară în clasa lor, s-au ridicat în picioare, era să mă bufnească rîsul, ăsta nu se ridicase și nu mi se păruse deloc ciudat, le-am și zis să nu se mai ridice cînd intru. Dar băiatu’ a vrut să se remarce și gata.

― Mă piș eu pe literatura ta, a zis.

M-am dus la banca în care stătea crăcit.

― Ai auzit bine – mă piș io pe literatura ta.

― Ieși afară. Nu vreau să vorbesc despre asta cu directoarea, dar nu mai intri la orele mele pînă nu vii cu unul din părinții tăi.

― Nici n-am de gînd.

― Ce n-ai de gînd?

― Să ies.

― Ieși.

― Mă piș eu pe literatura ta.

Atunci l-am înșfăcat de piept și l-am tras din bancă:

― Nu ies de aici și ia mîna de pe mine dacă vrei să nu fie mai rău.

L-am luat de piept, l-am tras din clasă, pe sus, am închis ușa și l-am pus la zid, ținîndu-l, cu o mînă de piept, lipit de perete:

― Suka blea ai ahuit pidarazu pulii ce vrei să-mi demonstrezi sobaka blea molokosos vrei pizdeală ca să te calmezi?

S-a făcut alb la față, i-am dat drumu’, a căzut în fund pe podea, am intrat în clasă și mi-am continuat lecția. Chiar mă calmasem și-mi și părea un pic rău de el,