Manualul mămicii Zen

CUVÂNT ÎNAINTE, DE LA O MĂMICĂ ZEN

Poate că, pe parcursul acestei cărți, veți întâlni idei, sugestii și teorii care la primul impact vi se vor părea neobișnuite. Acesta nu este un manual clasic de creștere a bebelușului sau un jurnal al mămicii care „crede și nu cercetează". Cine știe, în multe ipostaze poate ajung să vâslesc cumva împotriva curentului!

Dacă la unele pasaje veți scutura sceptici din cap, dragi cititori, eu îmi consider scopul atins când voi fi sădit o sămânță de îndoială și voi fi stârnit cumva curiozitatea de a cerceta mai departe pe cont propriu: setea de informație, de a deține adevărul care să ne ajute și să ne vindece.

Ce vreau eu prin această carte? Îmi doresc ca fiecare dintre noi, femeile doritoare de copii, să avem parte de o sarcină ușoară, în care să avem grijă de trupul nostru, gazdă și hrană pentru fătul în creștere. Îmi doresc ca fiecare mamă să întemeieze încă din prima clipă o legătură intensă cu pruncul său din pântec, să fim conștiente de minunea care ni se întâmplă și să prețuim fiecare clipă.

Vreau ca orice mamă să înțeleagă că are drepturi imuabile, că trebuie să fie respectată și tratată cu blândețe și omenie în cele mai vulnerabile momente ale sale, nu ca un pacient fără capacitatea de a înțelege, care trebuie să își predea nașterea sistemului de conveniență. De aceea, îmi doresc ca fiecare mamă să aibă parte de o naștere de succes (observați că nu am spus „ușoară – eu am avut o naștere „ca o luptă, dar plină de satisfacție!), și să își cuibărească ferice puiul la piept.

Insistând asupra unor capitole dragi mie, precum „Nașterea și „Atașamentul, îmi doresc ca mamele să depășească dificultățile primelor luni de viață cu noul micuț „locatar", și să pună bazele unei legături intense de iubire ce va dura întreaga viață.

Nu sunt un autor din umbră, despre care să vă întrebați cine este, de unde răsare și cum arată. Prezența mea este expusa ochiului dumneavoastră, oricât de critic: cum mă vedeți așa și sunt! Tocmai de aceea, când vă voi vorbi despre alimentație și nutriție vă voi reda fidel experiența mea, de altfel una foarte echilibrată. Fără crash-diets, diete senzaționale, cu multe sacrificii și efecte din păcate temporare... ci sugestii de bun simț, jurnalul alimentației optime, densă în nutrienți, mâncare adevărată, tradițională, fără bazaconii procesate care sfidează legile descompunerii naturale (apropo de hamburgerul indestructibil!).

Da, vreau să vă propun tot ceea ce a asigurat bebelușilor mei o greutate perfectă la naștere, iar mămicii – o sarcină plină de energie și o recuperare rapidă după naștere. Veți putea face oricând referință la imaginea mea... poze din timpul sarcinii, și poze de după (internetul ăsta, fantastică invenție!)

Nu sunt doctor (deși ambii mei părinți practică această nobilă profesie și aș fi avut mari șanse să le calc pe urme, dacă nu mi-aș fi urmat în schimb alte pasiuni și interese), dar informațiile de natură medicală, care în această carte se impletesc cu anecdotele experienței mele de mămică, aparțin celor mai recente studii și descoperiri științifice, promovate de prestigioase publicații internaționale. Vom avea grijă să îmbinăm utilul cu plăcutul pe întreg parcursul acestei cărți.

Unele capitole, precum pregatirea pentru naștere, alăptarea sau cum să ne ajutăm bebelușii să doarmă – ah, SOMNUL! – se vor întinde pe mai multe pagini, deoarece îmi sunt subiecte foarte dragi, cărora le-am acordat o atenție specială. Acolo am simțit eu că orice mămică ar avea nevoie de o mână de ajutor în plus!

PARTEA I

DE CE UN JURNAL DE MĂMICĂ?

Primul gând de a scrie această carte m-a bântuit într-o noapte ca din zona crepusculară. Pendulul din perete – moștenire de familie – bătuse cândva miezul nopții; iar eu reușisem de puțină vreme să o adorm pe fetița mea, atunci în vârstă de câteva luni, aflată în plină rebeliune împotriva somnului. Ochii mi se împăienjeneau de oboseală, mintea îmi bâjbâia ca într-un fel de negură medievală. Eram un robot setat pe nevoile copilului: alăptat, plimbat, schimbat, culcat. Din nou și de la capăt, la interval de câteva ore.

Amețită de proaspătul succes și de acumulată epuizare, scăldată în sudori reci (încă mi se părea că se foiește în pătuț și este pe cale de a se trezi din nou!) rămăsesem cu privirile pironite în întunericul din tavan. Respiram adânc, în speranța de a dizolva cumva efectul adrenalinei ce-mi înundase corpul, ținându-mi în priză sistemul nervos. Să adorm copilul era de fiecare dată o misiune încrâncenată, ce nu putea da greș. Ideal nerostit: să obțin câteva ore mototolite de somn.

Să fiu mamă mi se părea pe-atunci cel mai greu lucru cu care mă confruntasem vreodată. Eram ca un student surmenat aflat într-o continuă sesiune de examene, supus unui tir nemilos de probe. Orice mișcare greșită mă putea costa scump.

Mitologic vorbind, mă simțeam un soi de Atlas (în variantă feminină, cu sutien neatractiv, de alăptat), colosul stoic ce poartă pe umeri greutatea întregii lumi.

Da, într-un astfel de moment mi-a încolțit ideea: „Doamne, trebuie să scriu cumva despre nebunia asta prin care trec, fie și în scop terapeutic."

Cum să fii o mămică „ZEN"? Cum să iți păstrezi calmul și atitudinea pozitivă și atunci când ești epuizată de nesomn, bebe are colici, rudele te critică și asaltează cu sfaturi contradictorii, soțul dă semne că s-ar înscrie bucuros în Legiunea Străină sau pe orice vas de croazieră chiar dacă nu știe să înoate...?!

Mămici de sugari din toate colțurile lumii, uniți-vă in cuget și-n simțiri, răsfoiți aceste pagini de carte!

Asta a fost intenția la bun început, laolaltă cu „Of, aș avea nevoie de o porție de râs bun acum! Să râd așa, în hohote, nebunește, pe muchie fină cu un plâns eliberator. Să aflu că mai trec și alte mămici prin stările astea paranormale...". Mă simțeam în permanență ca și cum aș fi purtat pe chip cele două măști de teatru, una care râde și una care lăcrimează!

Da, așa e, după furtuna hormonală post-partum, barometrul tău intern oscilează în continuare între cer senin, cu gângurit de bebeluși, și emoții torențiale în care-ți plouă peste paradă, vorba cântecului.

O GRAVIDĂ ZĂPĂCITĂ

Așa mi-am trăit eu prima sarcină, cu capul în nori, visătoare, la ani-lumină depărtare de profunda însemnătate a acestui eveniment seismic, transfigurant, care poarta numele de „maternitate. Nu, nu clădirea unde se nasc bebelușii, ci conceptul abstract de a deveni mamă. De fapt, la un moment dat nu a mai fost atât de „abstract, ci a devenit o bucată de realitate concretă și solidă, care m-a lovit în moalele capului ca o piatră filozofală de proporții.

Mda, am avut parte de o surpriză, nu glumă: întâlnirea cu „maternitatea" a fost un fel de candid camera, o înscenare cu camera ascunsă în care fusesem păcălită să cred că e floare la ureche... și la care râd de naivitatea ta toți ceilalți, mai puțin tu.

Produs al societății materialiste de consum, subsemnata a fost prea ocupată să zburde la cumpărături, să decoreze camera bebelușului precum o căsuță de turtă-dulce și glazură din povești (primul meu născut fiind o fetiță), să achiziționeze trusoul de lucrușoare online, de la artizani iscusiți, atât de talentați încât tind încă să mai cred că erau de fapt zâne și spiriduși, ascunși în atelierele lor dotate cu Wi-Fi, gata să preia comenzi. (Aș fi croșetat și eu o căciuliță sau niște ciorăpei în perioada de nesting, când te lovește avântul de a-ți împodobi casa și cuibul matern pentru sosirea bebelușului, dar am fost un dezastru la orele de „Lucru manual" și mă rugam de colege să îmi opereze goblenul și andrelele... măcar de notă de trecere!)

Vădită superficialitatea mea de-atunci, îmi găsesc scuze atenuante deoarece eram la primul copil, și trăiam cu convingerea că sunt pregătită, că țin secretul maternității de succes în palmă, ca pe un imens fluture colorat.

Mă înarmasem cu ceva literatură de specialitate, despre îngrijirea bebelușului, primul an de viață și așa mai departe. Informații standard. De cele mai multe ori, frunzăream aceste cărți fără prea mare entuziasm înainte de culcare, sprijinindu-le de pântecul în creștere. Ce-i drept, lectura sterilă mă facea să casc des. „Da-da, ce plictiseală, mare lucru să schimbi un scutec sau să faci o baie gușterului, să îi dai lapte și apoi să-l pui la culcare legănat în brațe... Parcă trebuia scrisă o carte despre asta... pură platitudine."

Îmi ajunsese până peste cap mega-enciclopedia doctorului Spock despre creșterea copilului. Cine era de fapt dr. Spock, personajul din Star Trek?! Doar să crești un copil vine de la sine, ne stă scris în ADN-ul matern!

MĂNÂNCĂ-ȚI VORBELE NECUGETATE, MĂMICĂ AMATOARE!

Da, sigur. Cu nou-născutul venit pe lume a fost cu totul o altă poveste. Mă loveam de zeci de necunoscute, într-un labirint de mistere ale puericulturii. Ceea ce părea „la mintea cocoșului acum îmi dădea atacuri de panică. Cu fragila creatură în brațe, potolită temporar într-un somn înșelător, dădeam din colț în colț, „oare de ce nu am citit pe nicăieri despre asta, ajutor, ajutor, cum să o scot la capăt? Plânset, colici, ombilic, prea mult lapte/prea puțin lapte, iritație de scutec, de mameloane, somn în reprize de treizeci de minute și câte și mai câte. Unde este MANUALUL BEBELUȘULUI?! DAR AL MAMEI?!

Disperare. Seri de oboseală extremă, când îmi puneam demachiantul pe periuța de dinți și pasta mentolată anticarii în ochi, operând ca un zombie confuz (presupunând că avusesem vreun motiv în cursul zilei pentru a-mi dedica cinci minute de machiaj!). Cum vă spuneam în primul capitol al cărții, în acea noapte mi-aș fi dorit să am o astfel de cărticică pe noptieră. Să mă vâr cu capul sub plapumă precum adolescenții rămași treji după ce s-a dat stingerea, în compania unor publicații interzise, și să citesc câteva pagini de comfort; să mă hlizesc ici-colo (înăbușit, Doamne-ferește să trezesc copilul!) și să cad într-un somn de plumb (fără să mai pun la socoteală paranteza încețoșată de la 4-5 dimineața, în care puneam din nou bebelușul la sân și adormeam amândoi, înghesuiți unul în altul).

Așa s-a făcut că, într-o bună zi, în care mă trezisem din nou cu o dispoziție posacă, deloc pregătită să înfrunt rutina zilei, m-am autoinvitat la un examen de conștiință în fața oglinzii. Ei bine, chip de lut, așa vrei tu să îți aduci aminte de primele luni cu prețioasa ta comoară? Cu o constantă nemulțumire, oboseală, măcinată de nesiguranța aptitudinilor tale materne? Încă nu ai reușit să accepți și să îmbrățișezi cu seninătate schimbarea din viața ta, complexitatea rolului de mamă? Atunci am decis să devin o mămică ZEN. Cea care își face mai puține griji și se bucură mai mult. Cea care inspiră adânc și își numără binecuvântările. Cea care nu se mai lasă copleșită de nimicuri sau provocări insignifiante și nu se mai încarcă de toxicitatea criticilor deloc constructive cu care de multe ori ne bombardează cei din jur.

Această carte nu își asumă aroganța de a da sfaturi cu o voce superioară – și antipatică – de autoritate în materie: a, eu am copii și tu nu ai, așa că ascultă la mine! Am scris cu gândul la mama care are nevoie de un sprijin, de o încurajare, cea care vine cu încredere la o soră mai mare să-i spună ce are pe suflet, așteptând o povață sinceră și o soluție salvatoare. Ca între surate!

Această carte este, pur și simplu, o culegere a trăirilor mele de proaspătă mămică, cum s-au așternut în viața mea și cum au curs peste noi sentimente și momente de neuitat. Sunt file de jurnal cu emoții autentice; pe alocuri însuflețite de un strop de sarcasm și o doză de umor- cum altfel am putea trece prin viață fără a face haz de necaz, fără a privi latura amuzantă, uneori ridicolă, a situațiilor inedite cu care ne confruntăm? Râsul este o tactică de supraviețuire!

Mi-am luat libertatea de a descrie așa cum am văzut eu etapele marcante din primul an de viață al bebelușului (altminteri, cartea ar fi purtat alt nume!). Din prisma experienței personale și a mărturiillor altor mămici cu care am intrat în contact am îndrăznit pe ici-colo să trasez niște blajine recomandări. Pasionată de a consemna mereu observațiile personale în file de jurnal, am încercat să evidențiez aici ceea ce a dat roade cu copiii mei, cot la cot cu episoadele buclucașe, cu momentele de confuzie și de oboseală, chiar cu exclamațiile de genul „Dumnezeule, sunt o mamă groaznică, un accident în ordinea naturii, nu merit să am în grijă niște copii nevinovați!".

O MAMĂ DEPARTE DE A FI PERFECTĂ. CÂTEVA VORBE DESPRE MINE

Cred că ușurința, sau dimpotrivă, dificultatea cu care ne regăsim în rolul de mamă vine cumva cu un bagaj din propria noastră copilărie. Umbre și lumini, frustrări și momente de exaltare, amintiri care ne-au format conștiința în cadrul familiei. Este foarte interesant de zăbovit câteva clipe asupra ideii că „înainte de a fi mame suntem fiice". În cazul meu, cred că cea mai profundă autoanaliză mi-am făcut-o de când am devenit la rândul meu mamă, fiind totodată invadată de o serie de amintiri din propria copilărie, a căror semnificație o credeam de mult pierdută.

Factorii importanți în ideea care ne-o facem asupra întemeierii unei familii sunt modul în care am fost crescuți, rolul nostru între ceilalți frați și surori și măsura în care ne-am simțit iubiți, doriți sau doar „tolerați".

Eu am fost copil singur la părinți. Mica stăpână în propria ogradă. Sarcini puține și timp berechet, liberă să-mi născocesc propriile jocuri și să îmi cultiv propriile interese, cu idei sădite din cărți. Individualitatea mea a înflorit sub torentul de energie și educație canalizat de către părinții mei într-o singură direcție: drept unic receptacol, au depozitat în copila lor toată știința și ambiția lor părintească.

De mică m-am deprins să îmi fac singură de lucru, să îmi creez o lume a mea, pusă în mișcare de o bogată imaginație. Nu mă plictiseam niciodată, chiar fără compania unor copii de vârstă apropiată, și de multe ori trăgeam cu urechea la conversația adulților, cu subiecte enigmatice și aparent interzise: văzându-mă prinsă cu joaca, cei mari își continuau sporovăiala savuroasă, din acea convingere inexplicabilă că preșcolarul din apropiere este prea mic pentru a asculta și înțelege. Eu, pe pe altă parte, găseam compania adulților mult mai interesantă decât cea a partenerilor de joacă de pe maidan.

În grupurile de copii mă impuneam întotdeauna drept lider, fiind creierul din spatele celor mai întortocheate pozne, cu trucul de a-mi salva propria piele și satisfacția de a-i pune în încurcătură pe ceilalți. Știam să câștig încrederea adulților, propunându-mă drept un copil manierat și elocvent de la o vârstă fragedă, ceea ce ajuta substanțial planurile mele de a le face apoi tot felul de surprize neplăcute: „dușmanul" era luat mereu pe nepregătite.

Nu fraternizam și nu îmi împărțeam jucăriile cu nimeni, erau ceilalți obligați să împartă posesiunile lor cu mine și reclamam mereu partea leului. Da, eram un copil egoist, încercând să ocupe mereu centrul atenției, dar aveam o abilitate naturală de a-mi face prieteni și a le câștiga simpatia, pentru a-mi servi apoi propriilor interese. Este uimitor să-mi amintesc acum cât timp petreceam complotând și urzind planuri de răzbunare împotriva cuiva care îmi greșise; fiind totdată o amică loială, cu un puternic spirit de justiție, luând mereu apărarea celor slabi, cei mai mici aflați în dificultate. Nu am idee cum aș fi reacționat cu un frate sau o soră, însă înclin să cred că părinții mei ar fi avut ceva dificultăți în a mă gestiona prin labirintul de emoții complexe care intervin la sosirea unui bebeluș acaparator-de-atenție.

Sobrietatea și sărăcia post-comunistă a vremurilor de atunci, cu ridicola injecție de democrație prost înțeleasă pe care am primit-o la începutul anilor ’90, ne-a hărăzit să fim o generație hibridă, care a gustat din ambele lumi, și astfel noi, cei „cu cheia la gât", am crescut rezilienți ca niște buruieni încăpățânate să supraviețuiască, vaccinați de timpuriu față de vicisitudinile vieții.

Pedepsele fizice, disciplina corporală, mustrările verbale aspre, degradante, și o voită parcimonie în manifestările de afecțiune față de copii erau mult mai comune în metodele părinților noștri decât sunt în ziua de astăzi. Nu era deloc ieșit din comun ca în cadrul familiei cu mai mulți copii cel mare să fie responsabilizat de timpuriu cu grija celorlalți. Sora cea mare mai ales căpăta devreme atribuții materne și îndatoriri domestice, învățând să aibă grijă de cel mic și să deretice prin casă, iar la nevoie să facă de mâncare.

Presupun că, într-un fel, copiii provenind din familii numeroase ies mai bine echipați pentru viață, mai muncitori și mai antrenați pentru efort, mai descurcăreți și mai îndemânatici. Sunt mai inventivi în a fabrica și transforma resurse utile. Suferă mai puțin de narcisismul copiilor singuri la părinți, obișnuiți ca lumea să se învârtă in jurul lor.

Generația noastră de părinți se poartă, într-un fel, cu mănuși: copilul nu mai este înhățat de mâna aspră, bătătorită de muncă a clasei proletare, care trebuia să-l călească pentru o viață de lipsuri sub regim. Noi avem acces la noile manuale ale părintelui empatic, care ne îndepărtează de metodele „tradiționale" de crescut copiii cu nuiaua, convingându-ne de efectele dezastruoase ale corecțiilor fizice, jocurilor violente și admonestărilor verbale sarcastice sau umilitoare.

Părintele de nouă generație nu mai este atât de sigur că „bătaia este ruptă din Rai și, având sentimente mai nuanțate, a înțeles că sudalma lui Moromete, oricât de amuzant sună, era un abuz în toată regula față de inocența copiilor săi. Violența generează violență, dând naștere unui cerc vicios: copilul bruftuluit are clar tendințe de a se răzbuna pe cei mai slabi ca el. Cu prima ocazie îi va agresa pe cei mai mici, și își va face un obicei din a maltrata animale; agresivitatea este legitimată pentru că a început de acasă, din sânul familiei. „Să cobori nuiaua din pod înseamnă ca într-o bună zi să îți vezi propria odraslă capabilă de acte de o surprinzătoare violență.

Aceștia erau părinții autoritari cu metode brutale, fie nepăsători față de soarta noastră în general, fie supunându-ne presiunii unor ambiții exagerate. Fantome ce ne vor bântui întreaga viață, dictând propensiunea noastră vizavi de eșec, depresie, un sentiment general de insucces și insatisfacție. De comun acord, psihologii înrădăcinează toate aceste probleme într-o copilărie dificilă a individului.

Noi, părinții din ziua de azi, am fi probabil terorizati să ne creștem copiii după metodele de odinioară, considerând că i-am infiera cu un bagaj sinistru de traume și disfuncții comportamentale. Lăsatul acasă cu cheia de gât și provizia de mâncare sleită pe plită – un risc evident de a dezvolta în timp un acut sindrom de abandon. Ca adulți am fi putut avea dificultăți în a ne găsi un scop în viață, deoarece părinții noștri mult prea ocupați și apăsați de griji nu ne duceau cu mașina la cursuri artistice, activități și sporturi afterschool, ci ne lăsau să facem ce ne tăia capul, în casă sau pe maidan.

Dar iată că, în ciuda previziunilor sumbre, am ieșit o generație ok, ancorați cu un balast de realism deprins din copilărie: un pic spartani, un pic luptători, motivați sa ne depășim condiția și pregătiți să navigăm cu abilitate printre orice obstacole ne-ar arunca în cale viața. Deși am fost mult mai puțin răsfățați decât copiii de acum, de multe ori abia scăpând din mâinile unor părinți prea severi, generația noastră de părinți este una care nu face economie de iubire, atenție și diferite mijloace de a investi ceea ce avem mai bun în vlăstarul nostru; cel mai probabil nu imităm tiparul părinților nostri, ci am creat propriul nostru curent de parenting, adaptat vremurilor în care trăim și noii libertăți de sentimente, cu toate nuanțele sale de expresie.

TRANSFORMARE

Să fim serioși, nu se devine părinți peste noapte.

Îmi amintesc cea dintâi fotografie a familiei Zenga cu micuța noastră nou-născută în brațe. La prima vedere, expresia mea poate fi ușor confundată cu aceamină de beatitudine epuizată a unei proaspete lăuze, cu trofeul la piept. În realitate, inima îmi bătea puternic precum a unui pui speriat și o anxietate difuză mi se strecura pe sub piele, cu furnicături, la fel cum sânii încercau acea stranie senzație de a se umple de lapte. „Am, în sfârșit, ceea ce mi-am dorit... Ce mă așteaptă acum? Cum va fi viața noastră de-acum înainte?"

O REZONABILĂ LISTĂ DE SCHIMBĂRI ÎN NOUA TA CARIERĂ DE PĂRINTE

Nu vei mai avea libertatea de a ieși pe ușă afară când poftești, doar cu cheile și telefonul mobil. Este aproape imposibil să mai fii spontan, să te întâlnești cu prietenii când vrei, să organizezi activități sau vacanțe în ultimul minut și să pleci haihui.

Nu vei mai putea fi singur în gândurile tale, oriunde te-ai afla: grija pentru copii va fi mereu o parte din tine și te vei simți responsabil de-a pururea pentru viața lor. Ok, asta dacă ai o conștiință sau măcar un greiere pe umăr ca Pinocchio, care să îți amintească de răspunderile tale.

Nu vei mai putea lenevi diminețile în pat sau ieși seara târziu fără pregătiri speciale, de a lăsa copilul în grija unei persoane de încredere. Relația cu partenerul își găsește menirea supremă, sunteți uniți în creșterea unui suflet, dar poate avea și de suferit în perioada dificilă de la început, când romantismul este dat uitării: mai puțină intimitate în casă, mai puțin timp dedicat doar persoanei iubite, tensiuni și conflicte, idei diferite asupra creșterii copilului. (Cum am mai spus, fiecare părinte aduce cu sine bagaje din propria copilărie, care îi influențează viziunea asupra misiunii de parenting).

Mi se întâmplă câteodată să mă gândesc la propria-mi persoană, așa cum eram înainte de a deveni mamă. Și mă întreb, cine este oare adevărata Raluca, cine mă reprezintă cu adevărat? Îmi par mie două persoane complet diferite, două femei străine una de alta – prima este femeia-copil, cu gândul la distracție și zâmbetul isteț al celei care crede că le știe pe toate; iar cealaltă, Raluca din era post-maternitate, apare drept o ființă transfigurată, care a trecut printr-o experiență atât de intensă încât nimic nu i se mai pare la fel ca înainte.

Uneori, îmi este dor de fetișcana copilăroasă – o păstrez în amintire cu un fel de duioșie, ca pentru o soră mai mică, de o dulce naivitate, la adăpost încă de provocările reale ale vieții.

Oare este greșit să ne simțim definite de copiii noștri, să ne identificăm în maturitatea responsabilității de părinte? Nicicând nu am avut de-a face cu o mai mare confuzie: care este până la urmă adevărata mea esență? Tânăra lipsită de griji, liberă și nonconformistă, spiritul nomad, iubitor de orizonturi mereu noi? Sau mama care la început s-a simțit copleșită de complexitatea noului rol, de anxietatea nopților nedormite, care a deplâns pierderea libertății și a unei părți din sine, salutând din pragul casei, probabil pentru totdeauna, fetișcana cu flori în păr și șolduri înguste de balerină?

Nu sarcina este cel mai greu lucru, să îți porți fătul în pântece timp de nouă luni, și nici măcar mult-temuta naștere, travaliul în care suntem pradă durerilor facerii sau sub bisturiu. Transformarea „din temelii" are loc după naștere, în primul an de viață alături de bebelușul nostru. 12 luni în care vom ajunge să ne cunoaștem , dar mai ales să ne descoperim o nouă dimensiune interioară, resurse nebănuite sau limite de care nu ne așteptam să ne lovim. Să devii mamă este un asalt asupra identității tale precedente: noul statut se întinde și înghite orice rămășiță din ceea ce pretindeai să fii tu înainte. Dar nu cred că vreo mamă ar mai vrea cu adevărat să dea timpul înapoi, să își păstreze ego-ul din era pre-copii.

Acesta este cel mai lung travaliu: nașterea unui suflet de MAMĂ. Cum te lepezi practic de un balast interior de superficialitate, narcisism, egocentrism, și prinzi aripi către o nouă esență, prin care te apropii de spiritualitate, și simți că ai descoperit sensul vieții! Pare greu de crezut când tot ceea ce faci este să alăptezi și să schimbi scutece murdare unui boț de carne încă necuvântător – ce este atât de spiritual în asta, te întrebi! – dar sacrificiile și renunțarea la ceea ce odinioară credeai indispensabil vor șlefui din tine o altă persoană, pe care vei ajunge să o consideri remarcabilă! O Wonder Woman, chiar!

Am simțit câteodată că, pentru a trece de unele nopți și zile, era nevoie de o energie care pe mine părea că m-a părăsit, și în acele momente ceream ajutorul unei forțe superioare și spuneam o rugăciune... sau mai multe. „Dă-mi, Doamne, putere, fă-mă, Doamne, o mamă mai bună, dă-mi răbdare, binecuvântează-mă cu duhul blândeții!"

Pentru că o mamă în adevărata putere a cuvântului se naște prin sacrificiu și prezență dedicată, prin mici piese care încep să clădească o entitate maternă din primul moment în care auzi inimioara fătului tău bătând și continuă să crească până când vei ajunge să-ți conduci fiul sau fiica la altar și apoi să-ți ții propriul nepoțel în brațe.

„Sunt o altă persoană acum. Am interese complet diferite, un alt program zilnic, o altă oră de culcare. Noi preocupări și chiar noi prieteni. O nouă garderobă, axată mai mult pe comoditate. Da, sunt de nerecunoscut. Sunt mamă!"

Cu siguranță, maternitatea nu este pentru toți. Nu toata lumea alunecă la fel de ușor în aceasta nouă ipostază, ca într-o salopetă de graviduță cu două numere mai mare.

ȘI PÂNĂ LA URMĂ, CUM AM AJUNS SĂ FAC UN COPIL?

Straniu, vă declar cu toată sinceritatea, nu am avut niciodată o chemare specială pentru maternitate. Nu imi vibra nimic în pântece atunci când zăream mămici radioase în parc, săltând în brațe bebeluși perfecți cu obrăjori de heruvim, nu mă uitam cu jind la vitrinele magazinelor pentru bebe, pline de adorabile lucrușoare care să se potrivească pe mânuțe și piciorușe atât de mici. Nu, toate astea nu îmi făceau încă o impresie de durată, ba chiar imi instalau o stare inexplicabilă de alarmă, cu un fel de bâzâit surd de avertizare în urechi: ai grijă, intri pe teren minat aici! Nu ai nici cea mai vagă idee despre ce este vorba, așa că stai deoparte!

Răspunsul standard pentru cei care întrebau o femeie tânără și măritată: „Pe când urmași? N-ai de gând să faci un bebe? era „Deocamdată nu, vă mulțumesc, sunt încă prea ocupată să mai copilaresc eu și să-mi trăiesc egoist viața. De aceea înțeleg perfect femeile care nu stau cu ceasul biologic atârnat ca o sabie a damnării ce stă să-ți taie capul și nu cedează presiunii sociale de a face un copil doar pentru că alții consideră că a sosit momentul potrivit.

PARTEA a II-a

HARTA MĂMICII: VOI PRIN CE ZONĂ VĂ AFLAȚI?

Am stat deseori să observ mămici în parc, în restaurant, în supermarket, curioasă să văd cum se adresează bebelușului lor, câtă atenție îi acordă, dacă îi vorbesc sau îl alintă în brațe în timp ce îi oferă un biberon cu lapte, sau îl lasă în cărucior și cu mâna liberă butonează distrate la telefonul mobil. În ce măsură reacționează la plânsul celui mic, dacă par agitate și iritate, sau dacă răspund cu calm și blândețe, complet absorbite de copilul lor, nepăsătoare la reacțiile celor din jur.

Am văzut mămici cu o mină radioasă, cu chipul luminat de un surâs de împlinire, plimbându-și odorul, aranjându-i păturica la fiecare doi pași; și am urmărit din priviri, preocupată, mămici cu un aer deprimat și ochii tulburi de oboseală, care evitau orice contact vizual cu bebelușul, ca o formă de resentiment pentru dificultățile vieții cu un nou-născut. Nu tocmai surprinzător, bebelușii mamelor relaxate aveau un comportament angelic, iar cei al mamelor stresate păreau a fi într-adevăr micuți teribili ce le dădeau mult de furcă, iritabili și plângăcioși, oglindind cumva starea de spirit a mamei.

Trebuie să înțelegem cât de mulți copilași sub vârsta de un an suferă o îngrijire necorespunzătoare. Câți sunt lăsați să plângă, câți sunt ignorați, câți sunt tratați drept o inconveniență, ca urmare a unor sfaturi perimate, a unor situații familiale dificile. Cât de solicitantă este această perioadă, și cum prea puțini părinți sunt echipați cu resursele necesare pentru a răspunde permanent în chip sensibil bebelușului lor. Câți copilași cresc din fașă cu un deficit emoțional, pentru că au primit prea puțină iubire. Câți părinți abia fac față obligațiilor de la serviciu și, după lungi ore de muncă, se întorc la o casă plină de copii de toate vârstele, luptându-se care mai de care pentru o dovadă de atenție și de afecțiune din partea mamei sau tatălui epuizat.

Unele femei au dificultăți în a concepe și duc o bătălie amară cu infertilitatea, până când au șansa de a gusta din cupa sucesului, primind cel mai prețios dar; altele au parte de o sarcină dificilă, cu riscuri până în ultima clipă; și există femei ce au parte de o naștere traumatică, un episod negativ care își lasă amprenta asupra experienței lor de mamă și aruncă umbre asupra primelor luni de adaptare la viața cu un sugar. Sigur că o femeie care a avut parte de o sarcină grea, de o naștere cu complicații și de un bebeluș plângăcios, cu colici teribili, va avea o altă viziune despre maternitate decât mama care a avut viața mai ușoară la primul bebe.

Dar, totuși, ce trăsături ne deosebesc pe noi, mamele, și unde ne situăm pe „mapamondul matern"?!

Am schițat aceste tipologii după observații personale, dacă am lăsat pe cineva pe dinafară îmi cer scuze anticipat! Consultați, vă rog, și un horoscop al mămicii, ce se spune despre Mama Scorpion? Dar despre cea din Fecioară?! Glumesc, desigur, dar transformarea noastră în mame comportă ieșirea la suprafață a unor trăsături, aptitudini și temeri de care nu eram conștiente în sfera personalității noastre, ca și cum un Ascendent matern preia controlul asupra noastră, influențându-ne dramatic zodia. Ca și cum alte planete ne ocupă casele astrale, și ne fac făpturi mai lunatice, mai emoționale.

MAMELE ORGANIZATOARE

Sigur, într-o viață anterioară, au fost căpetenii de matriarhat, regine-matcă într-un stup sau în poziția de comandă într-un regiment. Organizatoarele sunt obișnuite să dețină controlul și să mențină neprevăzutul creator de haos la minimum: dacă introduci în ecuație un capricios nou-născut cu ore alandala de hrană și somn, ai reușit să iriți deja graficul mămicii perfecționiste!

Sunt mămicile care vor să impună regularitate zilei cu un nou-născut și să își rezerve în continuare timp și pentru ele. Vor reveni destul de curând la job sau la cârma afacerii pe care o dețin, precum și la silueta dinainte de