Istoria unei minciuni bolşevice- 23 august 1944

23 august 1944.

Bucureştiul, o tipică capitală balcanică, cu un centru inspirat de arhitectura franceză, părea că nu resimte războiul în care România se angajase alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Totuşi, lipsa forfotei obişnuite nu era motivată de concediile funcţionarilor care doreau să fugă de vara toridă, ci de faptul că toate instituţiile publice fuseseră evacuate din capitala României din cauza bombardamentelor insistente ale aviaţiei anglo-americane. Pe de altă parte, nimeni nu putea să ascundă îngrijorarea populaţiei privind ultima ofensivă declanşată de sovietici, care ameninţa să transforme întreg teritoriul României în câmp de luptă.

Această îngrijorare era şi la Palatul Regal. Tânărul rege, Mihai (1) îşi începuse domnia sub auspicii nu prea favorabile. Tatăl său, regele Carol al II-lea, ajuns foarte nepopular în 1940, fusese silit să abdice în favoarea fiului abia major. Puterea însă se afla în mâna mareşalului Ion Antonescu (2) care conduce autoritar ţara sprijinindu-se pe armată. Mareşalul mizase în politica externă pe alianţa cu Germania, alianţă care se dovedea extrem de dăunătore României, care risca să devină victima ofensivelor distrugătoare sovietice.

Era momentul unor alegeri. Profitând de contactele cu Aliaţii ale unor lideri politici care asiguraseră conducerea României în timpul cât regimul parlamentar funcţionase în România, în speciale ale liderului fostului Partid Naţional Tărănesc, Iuliu Maniu (3), regele Mihai I decisese să scoată România din această alianţă cu Germania, ce se dovedea atât de neproductivă. Îşi asigurase sprijinul tuturor politicienilor care se opuneau politicii lui Ion Antonescu, inclusiv a minusculului Partid Comunist (clandestin) (4), cu toţii fiind conştienţi că o abordare prietenoasă a Uniunii Sovietice va însemna în mod imperativ şi creşterea importanţei acestui partid.

În consecinţă, ţinând seama că Mareşalul Antonescu se afla în Bucureşti (acesta urma să plece pe front pentru a supraveghea operaţiunile militare, dată fiind amploarea şi pericolul creat de ofensiva sovietică) pe 23 august 1944 regele invită pe Mareşal la palat pentru discuţii.

Amănuntele întâlnirii sunt controversate, pentru că, în mod evident, raportat la slăbiciunile omeneşti, fiecare dintre protagonişti a încercat să-şi sublinieze rolul şi importanţa, sau a apărut necesitatea unor autojustificări. În esenţă regele Mihai I a cerut lui Ion Antonescu să iasă din alianţa cu Germania şi să pună capăt războiului cu Aliaţii. Deoarece acesta a refuzat să facă acest lucru deîndată regele, în calitatea sa de Şef al Statului, l-a demis pe Ion Antonescu din funcţiile sale, a numit un alt prim ministru (generalul Ion Sănătescu (5), tot un militar care prin contactele sale putea să asigure că armata va accepta această schimbare de guvern) şi a hotărât încetarea ostilităţilor cu Aliaţii. Mareşalul Ion Antonescu a fost reţinut, şi predat unei grupări înarmate comuniste, ţinând seama că exista nesiguranţă dacă autorităţile legal instituite îl vor trata sau nu pe Mareşal ca pe un prizonier.

Astfel, România a părăsit alianţa cu Germania, şi a încetat războiul cu Aliaţii. Deoarece trupele germane nu au înţeles să se retragă paşnic de pe teritoriul României, practic imediat România s-a găsit în stare de război cu Germania, participând, alături de Aliaţi, ulterior, la luptele cu Germania până la capitularea Germaniei.

***

Evenimentele seamănă destul de mult cu răsturnarea lui Mussolini (6) în Italia, cu un an mai devreme, în 1943, cu deosebirea că întreaga mişcare a avut un mai mare succes. Armata română nu s-a dezintegrat ca cea italiană, şi în ciuda dificultăţilor reale pe care le-a avut de a se dezangaja din confruntarea cu armata sovietică (care a continuat să considere armata română un număr de zile după anunţarea încetării ostilităţilor ca armată inamică) a ripostat eficace fostului aliat, Germania, care a încercat, după modelul italian şi ungar, să înăbuşe răsturnarea de regim şi să păstreze controlul teritoriului românesc. Nu au existat defecţiuni decât în cazuri excepţionale, întreaga armată şi toate autorităţile române, urmând ordinele care veneau de la rege şi noul cabinet instituit sub conducerea generalului Sănătescu.

***

23 august 1944 nu este numai un moment istoric. Faptul că istoria este, după acest moment, încă actuală, încă prezentă printre români, face din 23 august o temă de dezbatere mai mult politică decât istorică. De obicei nu se separă momentul răsturnării guvernului Mareşalului Antonescu, trecerii României în tabăra Naţiunilor Unite, de ceea ce a urmat : 45 de ani de comunism, perioadă ale cărei sechele le simţim şi astăzi. Discursul faţă de 23 august este încărcat de resentimentele (sau poziţiile) pe care le avem faţă de aceşti 45 de ani. Momentul este considerat punct generator al celor 45 de ani. Se pune întrebarea dacă nu cumva s-a greşit atunci şi urmările nu puteau fi evitate. Se caută vinovaţi. Nicolae Baciu vorbeşte de trădare internă şi vânzarea României.(7)

Judecând lucid şi observând motivaţiile oamenilor politici la 23 august observăm că această alăturare între momentul respectiv şi ceea ce urmat este forţată. Regele Mihai recunoştea peste ani că : nimeni dintre noi n-ar fi putut să spună mare lucru despre viitor.(8) (declaraţia poate fi interpretată şi ca o disculpare, dar şi recunoaşterea unei doze de iresponsabilitate în acţiunea din 23 august).

În mod firesc ne întrebăm de unde a apărut acest reflex al alăturării lui 23 august celor 45 de ani de comunism. Răspunsul este relativ simplu: cauza sunt cei 45 de ani de propagandă comunistă care a asociat datei de 23 august ideea cuceririi puterii de către Partidul Comunist, ideea instaurării comunismului. Sunt tot atâţia ani de sărbători şi festivităţi care au introdus în subconştient această asociere. Istoriografia a avut de suferit după impunerea clişeelor comuniste despre 23 august. Chiar şi cei care scriau o altă istorie începeau prin a polemiza cu istoriografia controlată de comunişti (9).

Despre momentul 23 august s-a scris mult. Însă înţelegerea acestui moment suferă de un inconvenient: nu există o cercetare asupra contextului în care s-a scris despre 23 august. Toate cărţile apărute în România despre 23 august până în 1989 a trebuit să corespundă comandamentelor politice ale Partidului Comunist. Gheorghe Buzatu, un istoric care s-a aplcat cu mult interes asupra studiului momentului istoric 23 august 1944, aprecia în studiul 23 August: Memoria actului istoric că nu marea carte despre 23 August lipseşte (orişicând , ele vor fi mai multe!) ci voinţa şi putinţa de a privi evenimentul aşa cum a fost(10) (sublinierile aparţin autorului). Alţii au încercat să-şi creeze o imagine mai favorabilă redactând diverse memorii post-factum în care îşi îngroaşă participarea la eveniment ca generalul Sănătescu (11) sau cazul mult mai grosier al colonelului Dămăceanu (12).

Încercarea de faţă are ca obiectiv să surprindă care a fost linia Partidului Comunist faţă de 23 august. Aceasta cunoaşte modificări corespunzând unor necesităţi ale momentului sau unor cerinţe mai largi ale obiectivelor politice ale Partidului. Dintr-un material foarte larg au fost selecţionate luările de poziţie exprimate cu ocazia sărbătoririi lui 23 August. Sărbătoarea naţională s-a constituit într-un ritual anual în care modificările se evidenţiază strident. Cercetarea acestui ritual oferă informaţii nu numai despre interpretarea (şi reinterpretarea periodică) a lui 23 august de către propaganda de partid dar şi reflectă, concentrat, şi o istorie a comunismului în România. Sărbătoarea naţională evidenţiază anumite momente, uzează de anumite simboluri, în conformitate cu linia politică a Partidului Comunist.

O astfel de cercetare are puţine precedente până acum la noi. De mare ajutor a fost culegerea Miturile comunismului românesc apărută sub îngrijirea lui Lucian Boia (13), care este un model relativ la cum se poate aborda istoria comunismului dintr-o astfel de perspectivă.

***

Marxismul poate fi considerat şi o cale prin care omul a luat cunoştinţă de faptul de a se afla în istorie . Ideologia marxistă a învăţat omul, prin propria sa opţiune sau impus, să trăiască prezentul ca un moment al istoriei, un prezent care îşi găseşte justificarea nu în el însuşi , nu în eternitate, ci in istorie. Această concepţie a impus inventarea unui limbaj şi a unor gesturi care să exprime această stare de lucruri.(14)

In acest cadru marile sărbători naţionale joacă un rol important. Repetarea lor anuală cunoscând momente maxime la câte cinci ani ( putându-se vorbi de o religie cincinală) duc la stabilirea unui adevărat ritual. Aceste ritualuri comuniste îndeplinesc, în mare, următoarele funcţii:

- ele creează şi legitimează identitatea şi activitatea grupului conducător;

- creează un sentiment de solidaritate;

- formează sau cel puţin influenţează gândirea politică a populaţiei;

- reprezintă un mecanism prin care se transformă periodic ceea ce este obligatoriu in ceea ce este dezirabil.(15)

Atracţia cea mai mare o reprezintă legitimitatea pentru comunişti. Normal pentru o grupare care a venit la putere prin forţă, fiind în mod general acceptat că fără armata sovietică nu ar fi putut exista un regim comunist în România. O definiţie a guvernării legitime ar fi calitatea acelei guvernări (inclusiv a ocupării unor funcţii şi posturi oficiale de către o persoană ) de a fi în concordantă cu principii şi proceduri general acceptate, recunoscute de majoritatea membrilor societăţii.(16)

Legitimitatea poate fi conferită prin cutuma, poate fi divină, juridică, social - istorică, charismatică. Max Weber găsea trei categorii mai cuprinzătoare: tradiţionala, legal - raţională, charismatică.(17)

Comuniştii români au apelat la sărbătorirea lui 23 August pentru a-şi crea o imagine de legitimitate bazată pe toate aceste categorii de izvoare de legitimitate, poate mai puţin legitimitatea divină, deşi limbajul mistic nu lipseşte. 23 August este un moment istoric pe care conducătorii şi-l asumă - izvor de legitimitate istorică. Într-un tablou istoric aranjat se poate crea, de asemenea, imaginea liderului erou al lui 23 august.

Legitimitatea trebuie periodic reconfirmată şi recâştigată. De regulă procesul legitimării este teatralizat prin organizarea participării maselor la ceremonii, procesiuni , sărbători, celebrarea evenimentului fondator. 23 August este un moment fondator pentru ca apoi să devină şi o sărbătoare revoluţionară.

Maurice Duverger observa că există o legătură invers proporţională între legitimitate şi autoritarism. Puterea politică se deosebeşte de simpla dominaţie; este în mai mare sau mai mică măsură legitimă, în timp ce dominaţia se întemeiază numai pe teamă.(18) Cum regimul comunist nu a renunţat niciodată la un aparat represiv fără egal se pare că efortul de legitimare nu a fost niciodată încununată de succes.

Legitimitatea este acompaniată de mituri şi se fundamentează în mare măsură pe ele. 23 August este ocazia în care pot fi invocate principalele mituri ale comunismului: a capitalismului muribund, a luptei de clasă, a determinării istorice, mitul omului nou.(19) Vehiculare acestor mituri, preferinţa pentru unul sau altul, depind de conjunctura politică. Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze tocmai aceste modificări decât constantele ideologiei comuniste ( ca exemplu tendinţa spre temele naţionaliste sau a eroului conducător mai ales în ultima perioadă a regimului comunist din România.)

Este, de asemenea, interesant să se observe simbolurile folosite în discursul comunist mergând până la simboluri ancestrale ( de pildă simbolurile solare).(20)

Un loc important îl ocupă discursul liderului de partid în sărbătorirea lui 23 August. Acestea sunt deosebit de interesante din punct de vedere al tematicii abordate, simbolurile folosite. O analiză de conţinut urmărind cuvintele cheie, subiectele acţiunii, asociaţiile de idei , personaje şi fapte, evoluţiile în discursul politic. Cartea este organizată raportat la factorul timp. Este o alegere oarecum inevitabilă, ținând